Limbă: RO
Valută: RON
  • RON
  • USD
  • EUR
Bine ați venit la magazinul nostru!

Gemologie

Informatii folositoare despre pietre pretioase si minerale

 

R U B I N U L

Sistem de cristalizare: Trigonal

Compoziţia chimică: Oxid de aluminiu

Formula chimică: Al2O3

Duritatea: 9

Greutatea specifică: 3,997

Refracţia : birefringent, uniax

Pleocroism: mediu, până la puternic, de la roşu-purpuriu la roşu-portocaliu

Indice de refracţie: 1,76 –1,77

Culoare: roşu, în diferite nuanţe, roz carmin

În vechime, în Europa, majoritatea pietrelor erau clasificate numai după culoare. Mineralele care aparţineau altor specii, dar care aveau culoarea roşie şi o mărime remarcabilă, erau trecute toate laolaltă sub denumirea de "carbunculus", denumire tot de origine latină, amintind de tăciunii aprinşi.

 

Denumirea de rubin vine de la latinescul ruber = roşu, din care mai târziu a derivat forma rubeus. Culoarea rubinelor variază de la roz şi roz-carmin, până la roşu intens.

Culoarea roşie, ca şi bogata paletă de nuanţe a rubinelor se datorează prezenţei în structura intimă a cristalelor a unor mici cantităţi de oxid cromic (Cr2O3). Acesta înlocuieşte în reţeaua cristalină a corindonului unii dintre atomii de aluminiu. Astfel un procent de 1 până la 3 % de oxid cromic determină frumuseţea şi profunzimea culorii roşii. În schimb, prezenţa concomitentă, în unele rubine (mai ales la cele din Tailanda) şi a oxidului feric (Fe2O3) reduce fluorescenţa rubinelor respective, conferindu-le o tentă maronie.

 

Greutatea specifică a rubinelor este în medie de 3,997 cu mici variaţii, în funcţie de locul de provenienţă a pietrelor respective. Greautatea specifică constituie o importantă proprietate pentru separarea rubinelor de alte pietre cu care se aseamănă aparent.

Cele mai frumoase şi evident şi cele mai preţioase rubine sunt cele de culoare roşie intensă, denumite "sânge de porumbel". Cele mai frumoase rubine se găsesc în Myanmar, ţară cunoscută sub denumirea mai veche de Birmania, în apropiere de Mogok. Aici sunt exploatate încă din secolul al XV-lea. Rezerve de rubine se mai află în Thailanda, Afghanistan, Madagascar, Śri-Lanka, India, China, ca şi în fosta Uniune Sovietică. Rubine se mai găsesc şi în Statele Unite. Recent se exploatează şi în Vietnam, precum şi în fosta republică iugoslavă a Macedoniei, la Prilep.

 

Rubinele foarte frumoase, limpezi de culoare roşie intensă, care trec de 4 - 5 ct sunt excepţional de rare. Din acest motiv, rubinele de foarte bună calitate din Myanmar sau Thailanda pot depăşi cu mult preţul diamantelor de aceeaşi mărime. Astfel, în octombrie 1988 la celebra casă de licitaţii Sotheby’s din New York a fost vândut un rubin faţetat în greutate de 15,87 ct pentru 3.630.000 dolari, un adevărat record pentru rubin! 

 

În natură, rubinele sunt mult mai rare decât safirele, deoarece şi cromul este cu mult mai rar în scoarţa terestră decât fierul. De asemenea, rubinele mari sunt mai rare decât diamantele, smaraldele sau safirele.

În stare brută, cristalele de rubin au un aspect gras şi arată de parcă ar fi tocite. Prin şlefuire însă, rubinul capătă o strălucire deosebită, care-l apropie de diamant. Multe cristale de rubin natural prezintă incluziuni aciculare, extrem de fine de rutil, un mineral pe bază de titan (TiO2) sau unele canalicule microscopice. Acestea fac ca atunci când pietrele sunt tăiate în caboşon (incorect pronunţat adesea “cabuşon”!) să prezinte frumoase fenomene de chatoianţă (efectul de “ochi de pisică”) sau de asterism (stea cu şase raze), conferind pietrelor respective o valoare deosebită.

Pentru a li se ameliora calitatea, aproximativ 90 % dintre rubinele extrase sunt tratate termic.

Rubinele cele mai limpezi sunt tăiate faţetet, iar cele mai puţin transparente, sub formă de caboşon.

Rubinul poate fi confundat cu: Spinelul roşu, Granaţii roşii turmaline roşii şi roz, cuarţul roz şi rubinele sintetice.

Există corindoane nobile provenind din India şi Tailanda de la Mong Hsu bicolore, roşu-rubin şi albastru-safir, datorită fluorului!

 

 

S A F I R U L

Sistem de cristalizare:Trigonal

Compoziţia chimică:  Oxid de aluminiu

Formula chimică: Al2O3

Duritatea: 9

Greutatea specifică: 3,989

Refracţia : birefringent, uniax

Pleocroism: mediu, până la puternic, de la roşu-purpuriu la roşu-oranj

Indice de refracţie: 1,76 –1,77

Culoare: albastru în diferite nuanţe,violet, portocaliu, galben, violet,verde

Cuvântul "sapphirus", cu sensul de albastru era folosit până în Evul Mediu, pentru a desemna o cu totul altă piatră, lapis lazuli (!) şi ar putea proveni, la originea sa din limba sanscrită. Termenul a pătruns în lumea apuseană prin intermediul formei latinizate a grecescului sapphirus. Cuvinte similare găsim şi în limbile ebraică şi persană. Cum am mai arătat, numele de persoană Zamfir şi Zamfira derivă de la zamfir, vechea denumire românească a safirului.

 

Culoarea albastră a safirelor este produsă de mici cantităţi de fier şi de urme de titan. Safirele violete conţin urme de vanadiu. În fine, safirele verzi şi galbene au mici cantitaţi de fier, mult mai mici decât safirele albastre. O cantitate prea mare de fier, conferă safirelor o culoare albastră mult prea intensă, neplăcută, ca de cerneală (inky in lb. engleză), care le diminuează dezastruos valoarea. Acest tip de safire poartă numele de safire australiene, deşi asemenea safire pot proveni şi din Nigeria sau Thailanda.

 

Cele mai apreciate şi mai valoroase safire sunt cele de culoare albastră azurie pură, albastru de Kashmir, culoare comparabilă cu cea a florilor de ţintaură albastră (Centaurea).

Safirele albe, de fapt incolore, numite leucosafire (de la grecescul leukos = alb) constau din corindon pur, lipsit de impurităţi.

Safirul alb poate fi confundat cu diamantul, zirconul, topazul incolor, turmalina incoloră (acroit), cristalul de stâncă şi safirul sintetic incolor.

Ca urmare a faptului că safirul alb are o greutate specifică mai mare decât diamantul, un safir alb va avea o greutatea mai mare faţă de un diamant de aceeaşi mărime cu el.

După cum am văzut deja, anumite impurităţi chimice schimbă complet culoarea corindonului; dacă rubinul este roşu, în diferite nuanţe, safirul poate avea şi alte culori: albastru, roşu violet, portocaliu, galben, maro, verde şi negru.

Ca şi rubinele, unele safire pot avea incluziuni fine de rutil, sau canalicule microscopice, care dau fenomenele de chatoianţă sau de asterism, puse în valoare prin tăierea sub formă de caboşon.

 

Dată fiind provenienţa lor asiatică, safirele de culori mai deosebite erau denumite odinioară: "smarald oriental", "topaz oriental", "ametist oriental", după culoarea pietrelor asemănătoare, cunoscute în Europa. Aceste denumiri nu mai sunt folosite astăzi şi chiar sunt respinse cu toată tăria de specialişti, prin convenţii internaţionale, pentru evitarea oricăror confuzii. Numai safirele roz portocalii, a căror culoare este datorată prezenţei cromului şi fierului, ca şi a unor “defecte” în reţeaua cristalină, mai sunt denumite “padparadscha", cuvânt din limba singhaleză care înseamnă “de culoarea lotusului".

 

Safirul natural albastru poate fi confundat cu: cordieritul, benitoidul, cianitul, spinelul, tanzanitul, zirconul albastru, turmalina albastră, topazul albastru şi safirul sintetic. Celelalte varietăţi de safir pot fi confundate cu pietrele de culoarea respectivă şi pot fi separate prin Gr. sp. indice de refracţie, spectroscopie.

 

SM A R A L D UL 

Sistem de cristalizare: Hexagonal, prisme hexagonale alungite

Compoziţia chimică: Silicat de aluminiu şi beriliu

Formula chimică: Al2Be3(SiO18)

Duritatea:  7,5 – 8

Greutatea specifică:  2,67- 2,78

Refracţia: Birefringent

Pleocroism net: verde, verde-bleu până  la verde-galben

Indice de refracţie: 1,57-1,58

 

Smaraldele perfect limpezi, lipsite de spărturi şi incluziuni sunt extrem de rare. Ca şi în cazul diamantului sau a corindonului, aceste incluziuni fac posibilă de multe ori  diferenţierea între smaraldele  veritabile şi cele artificiale, uneori putându‑se stabili locul lor de provenienţă. Astfel, tipic pentru smaraldele din Ural este prezenţa incluziunilor de mică, în timp ce smaraldelor columbiene le este caracteristică prezenţa unor incluziuni "în trei faze":  solide, lichide şi gazoase. Incluziunile din smaralde, care uneori amintesc de forma unor ramuri sau frunze, sunt denumite "jardin" (grădină, în limba franceză). Există şi cristale de smarald care prezintă în interior numeroase tubuşoare microscopice şi care pot produce, atunci când  piatra este  şlefuită sub formă de caboşon geme cu o frumoasă chatoianţă. Smaraldele lipsite complet de orice incluziune sunt  susceptibile de a fi sintetice. 

 

În Antichitate, în timpul reginei Cleopatra, cu aproape 4000 ani în urmă, smaraldele erau  exploatate în Egipt din zona Asuan. Actualmente, în afară de Columbia, unde există circa 100 de mine (!), cu faimoasele zăcăminte de la Chivor, Coscuez şi Muzo, smaralde se mai exploatează şi în Zimbabwe la Sandawana, în Zambia la Kitwe, în Rhodezia, Africa de Sud, în Rusia la Ekaterinenburg, Pakistan şi Australia. Depozite de o mai mică importanţă se află în Austria, lângă Saltzburg la Habachtal şi în Norvegia, la 50 km nord de Oslo, lângă

 

A C V A M A R I N U L

Sistem de cristalizare:    Hexagonal, prisme hexagonalealungite

Compoziţia chimică: silicat de aluminiu şi beriliu

Formula chimică: Al2Be3(SiO18)

Duritatea: 7,5 – 8

Greutatea specifică: 2,67- 2,71

Refracţia:  birefringent

Pleocroism net: bleu deschis, aproape incolor, până la bleu închis

Indice de refracţie: 1,577 –1,583

 

Acvamarinul este o frumoasă piatră transparentă, a cărei culoare uniformă este aşa după cum ne spune şi numele, albăstruie sau verde-albăstruie, ca marea, care se datorează unui procent infim de fier. Cristalizează sub formă de prisme în sistemul hexagonal. Spre deosebire de smarald există cristale de acvamarin ce cântăresc mai multe tone, dar nu sunt prelucrate datorită lipsei de transparenţă ca şi culorii lor albicioase sau cenuşii complet neatractive. Cele mai apreciate acvamarine sunt  evident cele limpezi, de culoare mai închisă. În acest scop acvamarinul este încălzit la peste 450°C, temperatură la care culoarea i se intensifică. 

 

Acvamarinele veritabile sunt destul de rare, în practică, aproape toate acvamarinele aflate în comerţ  provin din tratarea termică la 250 -720°C a cristalelor de culoare galben-verzui sau  galben-brune. Există şi unele cristale de acvamarin care  pot  prezenta fenomenul de  chatoianţă (ochi de pisică).

Acvamarin se găseşte şi este exploatat în Madagascar, Statele Unite, Ucraina, Zimbabwe, Tanzania, Kenya, Afganistan, Pakistan, Śri -Lanka. 

 

Circa 80% din producţia mondială de acvamarin provine din Brazilia, sursa cea mai importantă din lume.  Cel mai mare cristal de acvamarin găsit vreodată în lume cântărea 23 kg a fost descoperit tot aici, în 1947,  în statul Espirito Santo. Acesta fost achiziţionat în cele din urmă de Statele Unite, pentru a fi prelucrat.

Acvamarinul poate fi confundat cu  pietre naturale  ca: topazul bleu, turmalina bleu, zirconul natural bleu, cu  cianitul  şi euclazul, ca şi cu unele pietre de sinteză: acvamarinul de sinteză  şi  spinelul sintetic bleu.  Acesta din urmă are o tentă violacee în lumină artificială, care poate  constitui un indiciu important că avem de-a face cu o imitaţie. Există deasemenea şi  imitaţii din sticlă.

 

C R I SO B E R I L U L

Sistem de cristalizare: Ortorombic, sub formă de prisme în coloană, macle duble şi triple 

Compoziţia chimică:   aluminat  de beriliu

Formula chimică:  Al2[BeO4]

Duritatea:  8,5

Greutatea specifică:    3,7- 3,72

Refracţia :   birefringent

Pleocroism net: pentru alexandrit: verde, roşu– zmeuriu

Indice de refracţie:1,744 –1,755

Culoare: galben-auriu, verde-gălbui, verde-brun

 

Cunoscut încă din Antichitate, denumirea acestui mineral provine de la grecescul chrusos = aur şi beryllos = beril.

Din punct de vedere chimic crisoberilul este un aluminat de beriliu. Cristalizează în sistemul ortorombic, are un clivaj imperfect şi duritate  ridicată, fiind depăşit doar de corindon şi de diamant. I.R. este cuprins între 1,74 şi 1,75. 

 

crisoberilul prezintă două varietăţi nobile: crisoberilul-ochi‑de‑pisică numit şi cimofan şi alexandritul. Cea mai comună varietate de crisoberil este însă transparentă, de culoare galben‑verzui. crisoberilul ochi‑de‑pisică se găseşte şi se exploatează din Brazilia, ri-Lanka şi China.

 

 Alexandritul este o varietate de crisoberil, descoperită în munţii Urali, în 1830, chiar în ziua de naştere a ţarului Alexandru al II‑lea al Rusiei, motiv pentru care a  fost denumită în cinstea acestuia. Actualmente  rezervele de alexandrit din Urali sunt practic epuizate. Se exploatează însă din ri-Lanka, Myanmar, Zimbabwe, Madagascar, Brazilia, SUA etc. 

 

Alexandritul este renumit şi foarte apreciat, pentru pleocroismul său extrem de spectaculos. Astfel, la lumină de zi are culoare verde, dar la lumina artificială a becurilor cu incandescenţă prezintă o neaşteptată şi frumoasă culoare roşie‑zmeurie. Există cristale rarisime de alexandrit  a căror culoare se schimbă în funcţie de lumină de la culoarea verde închis a turmalinei verzi,  până la rubiniu închis şi care odată tăiate ajung la preţuri considerabile, comparabile cu cel al pietrelor preţioase tradiţionale. 

 

În prezent, alexandritul  este o gemă extrem de căutată şi foarte preţuită, pusă uneori alături de pietrele preţioase “clasice”. Aprecierea de care se bucură alexandritul i-a  determinat pe  producătorii de pietre sintetice să găsească şi să producă paste  de sticlă sau  pietre sintetice care manifestă proprietăţi asemănătoare.  Relativ recent însă a fost realizată şi sinteză alexandritului.

 

Varietăţile de crisoberil sunt sensibile la şocuri, temperaturi ridicate, ca şi la atacul  unor substanţe caustice, motiv pentru care trebuie protejate  de  aceşti factori distructivi. Curăţirea la baia de ultrasunete se face numai la intensitate medie.

 

S P I N E L I I

Sistem de cristalizare: Cubic

Compoziţia chimică: aluminat de magneziu

Formula chimică: Mg Al2O4

Duritatea: 8

Greutatea specifică: 3,58 -  3,61

Refracţie: monorefringent

Indice de refracţie: 1,717 - 1,736

Culori:   roşu , roz, violet, galben, mov, albastru

 

Spinelii constituie un grup de minerale separat, recunoscut ca atare mai bine de 150 de ani. Varietăţile de spinel frumos colorate, utilizate în bijuterie sunt cunoscute însă de multă vreme.  În Evul Mediu, spinelii de  culoare roşie, roz şi violacee erau confundaţi cu rubinele, deoarece se exploatau cam din aceleaşi locuri cu acestea. Din acest motiv erau numiţi  rubin ballais de francezi şi balascio de italieni; probabil o deformare a numelui Balascia, Badakhstanul de astăzi aflat în Afganistan, una din cele mai importante surse de spineli a acelor vremuri. În Moldova şi Ţara  Românească, denumirea  de bălaşă a pătruns pe căi  comerciale.

Datorită durităţii lor ridicate 8, cât şi a celorlalte proprietăţi, spinelii se încadrează în categoria pietrelor fine. Diferenţa majoră, dintre rubin şi spineli constă în faptul că rubinele sunt alcătuite din oxid de aluminiu, pe când spinelii, din aluminat de magneziu. Spinelii sunt foarte variaţi, datorită faptului că magneziul poate fi substituit de fier, mangan sau zinc, iar aluminiul de către crom şi fier. Aceste combinaţii produc o largă paletă coloristică şi face ca  atât proprietăţile fizice cât şi cele optice ale fiecărei varietăţi să fie diferite. Spinelul pur este incolor, dar mici cantităţi de fier sau crom conferă pietrei respective culoarea roşie roz, verde sau albastră.    

Spinelii cristalizează în sistemul cubic şi sunt monorefringenţi, lucru ce simplifică oarecum separarea lor de alte pietre cu care aparent, se aseamănă. Unii spineli conţin cristale aciculare, microscopice de rutil, care  face ca pietrele respective tăiate în caboşon să prezinte asterism. 

G.Sp. a diferitelor varietăţi naturale de spinel variază de la 3,60 la 3,61 iar I.R. de la 1,717 la 1,736. În ultraviolet, spinelii roşii prezintă o puternică fluorescenţă roşie, cei albaştrii o uşoară fluorescenţă roşiatică sau verde iar spinelii verzi o slabă fluorescenţă roşie. 

În prezent, cele mai importante surse de spineli se află în Myanmar şi Śri-Lanka, iar zăcăminte mai puţin importante se află în Thailanda, Pakistan, Afganistan, Brazilia şi în  SUA, în  New Jersey. 

Spinelii roşii-purpurii  şi  cei de culoare portocalie sunt cei mai apreciaţi  şi  cei  mai  valoroşi.  La  aprecierea valorii lor, greutatea joacă un rol important, deoarece pietrele ce depăşesc 5 ct constituie o mare raritate.  Din acest motiv, la pietrele de peste un carat preţul poate depăşi  2000 $/ct. Spinelii se prelucrează atât faţetat, cât şi sub formă de caboşon.

 

 

T O P A Z U L

Sistem de cristalizare: Ortorombic

Compoziţia chimică: fluorosilicat de aluminiu hidratat

Formula chimică:  Al2[SiO4](F,OH)2 

Duritatea:   8

Greutatea specifică:  3,40 -  3,65

Refracţia :   dublă 

Pleocroismul: slab, mai evident la  pietrele ma închise la culoare

Indice de refracţie: 1,629- 1,637

Culori: incolor, galben, portocaliu-brun, roz  pal, roşu deschis,  rar verde    pal,  albastru  deschis

 

În vechime, aproape  toate pietrele de culoare galbenă erau numite topaze. Denumirea de topaz ar veni de la  vechiul nume al insulei Zebirget, de la Marea Roşie, Topazius . Alţi cercetători cred că topaz ar veni din sanscritul tupas care înseamnă căldură, foc. 

Din punct de vedere chimic, topazul este un fluorosilicat de aluminiu hidratat, cu până  la 20% fluor şi apă.  De acest procentaj depind de altfel şi proprietaţile sale. Cristalizează în sistemul ortorombic, sub formă de prisme cu secţiune octogonală, având  capetele în formă de trunchi de piramidă. Topazul ocupă locul 8 pe scara  Mohs a durităţii, iar G.Sp. variază între 3,40 şi 3,65. Clivează perfect iar spărtura este concoidală (în formă de scoică). I.R. este cuprins între 1,61 şi 1,62. Prezintă dublă refracţie. Deşi pleocroismul său este slab, acesta este mai evident la pietrele cu tonalităţi de culoari mai închise. Unele topaze pot fi uşor radioactive, dar nepericuloase pentru om. 

Când este pur, topazul este incolor, dar cele  mai multe topaze au culoarea gălbuie până la portocaliu. Cea mai rară varietate de topaz  dar şi cea mai preţioasă este cea de culoare roz, dar există şi varietăţi de un roşu aprins, asemănătoare rubinului, precum şi varietăţi roz‑violet. Topazele de culoare galbenă deschisă sau cele uşor albăstrui sunt mai puţin preţioase, după cum prezenţa incluziunilor sau a fisurilor interioare le diminuează mult valoarea.

Deşi are duritatea 8, topazul trebuie ferit de şocuri, întrucât acestea pot provoca fracturi în cristal, datorită clivajului său, destul de evident. Topazul trebuie ferit şi de acidul sulfuric 

care îl atacă!

Prin tratamente termice sau prin iradieri diverse, topazului i se poate schimba în mod artificial culoarea, ca  urmare a modificărilor ce apar în structura intimă a cristalelor. În acest mod, topazele galbene pot deveni roz, iar cele incolore, bleu. 

Din punct de vedere gemologic, identificarea unora din tratamentele aplicate topazului prezintă dificultăţi. 

Topazele erau cunoscute în Antichitate Egiptenilor şi Romanilor care îl importau din Ceylon (Śri-Lanka) Topazul devine însă deosebit de solicitat în Spania şi Portugalia medievală, iar  mult  mai târziu în anii 1920-1930 va fi piatra cea mai apreciată pentru bijuteriile din perioada Art Deco.

 

G R U P A   G R A N A Ţ I L O R

Sistemul de cristalizare:  Cubic (clasa hexachis‑octaedrică)

Granaţii constituie o întreagă subgrupă de minerale din clasa silicaţilor, a căror formula chimică generală este: X3Y2Si3O12 în care termenul X poate fi:  Ca+2, Mg+2, Mn+2 sau Fe+2 iar Y, Al+3, Cr+3 sau Fe+3

G.Sp.: diferă în funcţie de compoziţia chimică, de la 3,6 - 4,3

Duritarea: variabilă, 6,5 - 7,5

Culoarea diferită în funcţie de compoziţia chimică

 

Granaţii sunt cunoscuţi de peste 5000 ani. Denumirea de granat derivă de la latinescul granatum, care înseamnă rodie (Punica granatum) deoarece, unii granaţi, seamană într-adevăr ca şi culoare cu sâmburii de rodie. Prin tradiţie, majoritatea oamenilor cred că granatul este roşu, datorită faptului că cele mai utilizate varietăţi ale sale au fost piropul şi almandinul, care într-adevăr au culoarea roşie.

Variaţii foarte mici în compoziţia chimică a mineralelor ce  aparţin acestui grup, fac ca ele să prezinte culori şi tonuri variate, dar niciodată albastru. 

Deşi granaţii sunt destul de răspândiţi în natură, varietăţile lor frumos colorate, transparente, ca  şi cele incolore sunt destul de rare; de cele mai multe ori însă, granaţii sunt închişi la culoare şi foarte fisuraţi. Cei compacţi însă, au o mare durabilitate. Granaţii prezintă un luciu foarte puternic numit luciu adamantin (de la grecescul adamas, diamant).

 Piropul, de culoare roşie spre brună, translucid până la transparent, are duritatea 7‑7,5 iar G.Sp.3,65‑3,80. Denumirea acestui granat vine de la grecescul pir = foc. Din punct de vedere chimic, piropul este un silicat de aluminiu şi magneziu cu formula chimică: Mg3Al2[SiO4]3. I.R. este cuprins între 1,75 şi 1,77.  

Cele mai importante depozite de pirop din lume se află în Cehia şi anume în Bohemia, apoi în Africa de Sud, Australia şi Madagascar. Între altele, importanţa piropului constă şi în aceea că prezenţa sa indică adesea existenţa diamantului.

 Rodolitul este o varietate de pirop foarte apreciată, de culoare  roşie-roz., roşu-violet  Se găseşte în Statele Unite, Brazilia, Madagascar,  Tanzania şi Zambia şi Śri-Lanka. În Kenya se găseşte Rodolit de culoare variabilă de la portocaliu la roşu-portocaliu. Rodolitul se prelucrează faţetat.

 Almandinul este un  granat de culoare roşie, uneori cu tentă brună sau violetă, transparent sau translucid. Din punct de vedere chimic este un silicat de aluminiu şi fier cu formula: Fe3Al2[SiO4]3. I.R. este  1,77 şi 1,81. Foarte rar almandinul prezintă fenomenul de asterism. Se găseşte în Śri‑Lanka, India, Brazilia, Austria, Cehia etc.  Printre gemele cu care este împodobit celebrul  tezaur  de origine gotică, descoperit  la Pietroasa şi expus la Muzeul Naţional de Istorie a României, almandinul ocupă primul loc.

 Spessartinul Denumirea acestui granat vine de la numele localităţii Spessart, din Bavaria. Este un silicat de aluminiu şi  magneziu, de culoare brun‑portocaliu, transparent sau translucid, cu formula chimică: Mn3Al2[SiO4]3. I.R. al spessartinului este destul de ridicat: 1,795 până la 1,815. 

În afară de Germania se mai găseşte spessartin în Suedia, Urali, S.U.A., Śri‑Lanka şi Madagascar.  

 Grossularul este un alt granat de aluminiu şi calciu cu formula: Ca3Al2[SiO4]3. Culoarea sa variază de la verde, la brun, portocaliu şi roşu.

 Hessonitul este o varietate de grossular de culoare portocaliu‑închis care se exploatează mai ales din  Śri‑Lanka.

 Demantoidul este cea mai preţioasă varietate de granat. El  este un granat fero-calcic cu foarte un mic conţinut de crom. Este  transparent, de culoare verde‑smarald, extrem de plăcută. Duritatea sa este de 6,5‑7. Demantoidul are cel mai ridicat I.R. dintre toţi granaţii naturali, fiind cuprins între 1,888 şi 1,889. Se găseşte în Rusia, Munţii Urali şi în Italia în Piemont. Cristalele de mărime importantă sunt excepţionale. 

 Topazolitul, este un granat natural fero-calcic, de o culoare foarte frumoasă, galben ca lămâia. 

 

Z I R C O N U L

Sistem de cristalizare:  Pătratic

Compoziţia chimică:  silicat de zirconiu

Formula chimica: Zr(SiO4)

Duritatea: 7 – 7,5 

Greutatea specifică: 3,91 -  4,71

Refracţia :   dublă   

Indice de refracţie:  1,777- 1,987

Pleocroismul:   slab

Culoare:    incolor, galben, brun, portocaliu, roşu, violet, albastru, verde

 

Denumirea acestei geme transparente, se crede că vine din persanul zargun = culoarea aurului. În realitate, zirconul prezintă o paletă coloristică mult mai bogată, cu tonuri subtile de verde, brun şi roşu, datorită unor urme de thoriu şi de uraniu. Particulele alfa emise de uraniu şi de thoriu au acţionat într-o măsură mai mare sau mai mică asupra  reţelei cristalelor de zircon. În cazul când aceasta a fost complet distrusă cristalul respectiv are comportamentul unei substanţe amorfe, denumite metamict. 

Când este pur, ca  şi în cazul altor pietre, zirconul este incolor. Cristalizează în sistemul pătratic, sub formă de prisme, având la capete piramide pătratice. Cu toate că are duritatea relativ scăzută, între 6,6 şi 7,5 prezintă un luciu intens şi dispersează foarte  frumos lumina, datorită I.R. ridicat: 1,777‑1,987.

 

Zirconul natural clivează imperfect şi este destul de friabil, aşadar atenţie la montarea lui!

Multe dintre aceste pietre sunt tratate termic pentru a le face mai atractive. Prin tratare termică, zirconul brun devine albastru. Zirconul incolor imită diamantul, dar poate fi uşor de recunoscut, după dubla refracţie.

 

Privit printr-o lupă standard 10 X de bună calitate, se poate uşor observa că toate muchiile unui zircon tăiat aflate pe partea cealaltă a pietrei, apar dublate, ceea ce ne confirmă că este vorba de un zircon şi nu de un diamant.

 

În trecut, varietăţile de zircon roşii‑brun sau roz erau cunoscute în Europa sub numele de hiacint, denumire ce vine de la grecescul hyacinthos = floare albastră. În prezent această, denumire este ieşită din uz şi este interzisă de către specialişti!

Cambodjia, Thailanda şi Śri-Lanka sunt cele mai mari producătoare de zircon. Se mai găseşte şi în Franţa, Norvegia, Australia şi Canada. 

Zirconul nu este acelaşi lucru cu acea piatra sintetică foarte răspândită, folosită pentru imitarea diamantului – zirconul cubic, cunoscut în comerţ  sub denumirea de Zirconia sau CZ . Zirconul este silicat de zirconiu, pe când  zirconul cubic - Zirconia  este oxid de zirconiu (ZrO2 ) obţinut pe cale sintetică!

 

T U R M A L I N A

Sistem de cristalizare:  Romboedric; sub formă de cristale 

Compoziţia chimică:  borosilicaţi  structură complexă

Formula chimică:    (Na,Li,Ca)(Mn,Mg,Al,Ti,Cr)9[(OH,F)4:(BO3)3 Si6O18]

Duritatea:   7 –7,5 

Greutatea specifică:  3,02 -  3,26

Refracţia :   dublă   

Indice de refracţie:  1,620-1,642

Pleocroismul:   puternic, în funcţie de culoare

Culoare:   incolor,  galben, roşie brun, portocaliu, violet, albastru, verde          

 

Se spune că nici o altă piatră nu prezintă o paletă de culori atât de largă  ca turmalina. Aceasta era cunoscută locuitorilor de pe ţărmurile  Mării  Mediterane încă din  Antichitate. Turmalina a fost adusă în Europa din insula Ceylon în 1703 de către neguţătorii olandezi. Acolo, populaţia singaleză numea acest mineral turamali = "care atrage cenuşa" şi de la care  ar fi derivat denumirea sa. Acest lucru este foarte plauzibil, deoarece, prin presare sau prin încălzire turmalina se electrizează puternic (piezoelectricitate,  respectiv piroelectricitate).

Noţiunea de turmalină reuneşte de fapt un întreg  grup de minerale, care din punct de vedere chimic sunt borosilicaţi cu o structură  chimică foarte complexă, dar numai câteva varietăţi sunt folosite ca geme. 

 Elbaitul este  cea mai utilizată dintre acestea. Denumirea vine de la insula Elba, locul de origine de unde a fost descris prima oară pentru ştiinţă. Elbaitul poate fi de culoare roz până la roşu, violet, albastru, galben, portocaliu, brun, roşu intens, negru sau incolor. Cristalele de elbait bicolore, având capetele colorate diferit, roşu şi verde, nu sunt o excepţie. Există  cristale de elbait având mijlocul roşu iar exteriorul verde, ca  pepenele verde. 

Culoarea varietăţilor  de turmalină, este urmarea înlocuirii în reţeaua cristalină a unor elemente chimice cu altele. Manganul dă de obicei culoarea roz, iar verdele se datorează ionilor ferici, cromului sau vanadiului. Cele mai căutate varietăţi de turmalină sunt cele roz, roşii intens şi verzi.

Alte varietaţi nobile sunt:

 Rubelitul de culoare roz până la roşu. 

 Siberitul de culoare violetă.

 Verdelitul este verde şi în fine, 

 Acroitul, incolor. 

 Schorlul  are culoare neagră şi  este adesea confundat cu onixul, despre care vom trata la capitolul dedicat familiei silicei. Schorlul  este folosit câteodată la bijuteriile de doliu.

În ce priveşte proprietăţile fizice ale turmalinei, aceasta are duritatea destul de ridicată, cuprinsă între 7‑7,5, încât zgârie sticla şi chiar cuarţul. Greutatea specifică este şi ea variabilă, de la 2,98 la 3,30. Transparenţa diferitelor varietăţi de turmalină variază, de la opac până la transparenţă completă. I.R. al turmalinelor este cuprins, în funcţie de compoziţia chimică, între 1,616 - 1,652. Cristalalele de turmalină prezintă dublă refracţie. Pleocroismul variază de asemenea în funcţie de culoare. De exemplu, turmalina roşie îşi schimbă culoarea de la roşu închis la roşu deschis, iar cea verde de la verde închis la verde gălbui şi în fine turmalina albastră, de la albastru închis, la albastru deschis. De altfel culoarea diferitelor varietăţi  de turmalină poate fi modificată prin tratamente termice sau prin iradiere, pentru a le face mai atrăgătoare.

În trecut, turmalina tăiată  sub formă de lame subţiri era folosită la construcţia unui instrument denumit “Cleşte de turmalină”  folosit la studierea pietrelor preţioase. Astăzi, acest instrument fragil şi scump a fost înlocuit  de  Polariscop, la construcţia căruia sunt folosite filtre polarizante sintetice mult mai ieftine şi mai rezistente .

Varietăţile de turmalina pot fi confundate cu diferite alte pietre colorate cu care acestea se aseamănă, dar de care pot fi diferenţiate prin faptul că turmalinele au o refracţie dublă pronunţată şi  un puternic pleocroism.

 

G R U P A   S P O D U M E N U L U I 

 

Sistem de cristalizare:  Monoclinic, cristale prismatice şi tabulare

Compoziţia chimică:   silicaţi de aluminiu şi litiu

Formula chimică:  Li Al2 (SiO3)2

Duritatea:  6 –7 

Greutatea specifică:   3,16 -  3,20

Refracţia :     dublă   

Indice de refracţie:  1,655- 1,680

Pleocroismul: în funcţie de culoare

Varietăţi: Hiddenit, Kunzit

Culoare:   galben-verzui, verde smarald,  roz, lila, violet

 

Grupa spodumenului  constituie un grup distinct de minerale  a căror culoare  obişnuită nu atrage prin nimic atenţia. Chiar numele de spodumen are semnificaţia  de “culoarea  cenuşei “. Există  însă şi două varietăţi  nobile de spodumen şi anume: Hiddenitul şi Kunzitul.

 

 Hiddenitul este o varietate de spodumen al cărei nume vine de la numele lui W.E.Hidden, cel care a descoperit această gemă în Statele Unite, în  statul Carolina de Nord în 1879. 

Din punct de vedere chimic Hiddenitul este un silicat de aluminiu şi litiu, cu formula chimică: LiAl(SiO3)2. Cristalizează în sistemul monoclinic, sub formă de cristale prismatice şi tabulare. Are culoarea galben-verzui, verde gălbui, până la verde smarald. Din păcate culorile sale nu sunt întotdeauna stabile, decolorâdu-se la lumină. Hiddenitul este transparent, iar I.R. 1,655-1,680. Prezintă un pleocroism net: verde albăstrui, verde-ca-iarba, verde-gălbui. Fiind o gemă sensibilă la şocuri este foarte rar prelucrată. Duritatea hiddenitului este cuprinsă între 6 şi 7 pe scara Mohs, iar G.Sp. este de 3,16-3,20. În lumina  ultravioletă prezintă o uşoară fluorescenţă galben-roşietică.

 Kunzitul Este o gemă rară, destul de apreciată, tot o varietate de spodumen de culoare roz-violaceu. Descoperită în 1902 la Pala în California, de către Charles Baskerville, a fost denumită Kunzit în cinstea marelui gemolog american George Frederick Kunz (1856-1932) .

Din punct de vedere chimic kunzitul este un silicat de aluminiu şi litiu cu urme de sodiu, cu formula chimică: Al(Li,Na)(SiO3)2 

Ca şi hiddenitul, kunzitul cristalizează în sistemul monoclinic sub formă de cristale prismatice şi tabulare. Kunzitul are G.Sp. cuprinsă între 3,16 şi 3,20 iar duritatea sa variază între 6 şi 7. Din punct de vedere optic kunzitul este perfect transparent şi birefringent. Indicele de refracţie este 1,651- 1,676. Prezintă un puternic pleocroism. Expus la lumină ultravioletă ca  şi la raze Roentgen este puternic fluorescent.

Kunzitul este sensibil la schimbările bruşte de căldură, dar inatacabil de acizi, cu excepţia acidului fluorhidric. 

Nu se curăţă la ultrasunete, ci numai cu apă caldă şi săpun. 

Kunzitul poate fi  confundat cu morganitul şi substituit cu corindonul sintetic de aceeaşi culoare.

 

P E R I D O T U L

Sistem de cristalizare:Ortorombic

Compoziţia chimică: silicat de magneziu şi fier

Formula chimică:  (Mg, Fe2)SiO4

Duritatea: 6,5 –7 

Greutatea specifică:  3,27 – 3,37

Refracţia :dublă   

Indice de refracţie: 1, 654 - 1,690

Pleocroismul:  foarte slab

Culoare:  galben-verzui, verde oliv, verde-brun

 

Peridotul este o  varietate de olivină, care apare în anumite roci bazaltice şi peridotite. Culoarea sa variază de la verde‑auriu deschis, la verde închis până la brun şi se datorează prezenţei fierului. Nuanţele sale plăcute au atras încă din Antichitate populaţiile mediteraneene, care se pare că îl importau din insula Zebirget, numită de către greci şi romani Topazios. De la denumirea acestei insule ei au dat şi numele vechi al acestei geme: topaz, care nu are însă nimic comun cu topazul. Numele de peridot este franţuzesc şi ar deriva de la arabul "faridat", cu înţelesul de piatră scumpă. În vechime peridotul mai era denumit şi chrisolith, denumire sub care îl găsim în Biblie şi în piesa "Othelo" de Shakespeare.  

Este o piatră relativ moale, cu duritatea cuprinsă între 6,5 şi 7. I.R. este 6,654‑1,69. Din punct de vedere chimic peridotul este un silicat de magneziu şi fier. 

Peridotul poate fi confundat cu smaraldul, turmalina verde, zirconul verde,  granatul verde şi deasemenea cu spinelul şi corindonul sintetic de aceeaşi culoare. 

Peridot se exploatează în: Insula  St. John de la Marea Roşie, în Myanmar, Africa se Sud, Brazilia, SUA şi Australia, iar în Europa din Norvegia. 

 

 

G R U P A    C U A R Ţ U L U I 

În sensul larg al cuvântului, denumirea de cuarţ este dată unui întreg grup de minerale, a căror compoziţie de bază este identică dioxidului de siliciu sau silicei, sau apropiată acestuia: SiO2 şi respectiv SiO2·nH2O. Aceste minerale prezintă la rândul lor o serie de modificări, fiecare cu proprietăţile sale distincte.

Dintre toate mineralele cunoscute, cele din grupa silicei (SiO2) sunt cele mai numeroase şi cele mai răspândite în natură. 12 % din compoziţia litosferei este alcătuită din dioxid de siliciu. 

Datorită faptului că varietăţile minerale din această grupă sunt cunoscute din cele  mai vechi timpuri, unele mai păstrează şi astăzi denumiri ce datează de mii de ani. 

Cu toate că  atât Grecii cât şi Romanii cunoşteau un mare număr de varietăţi de silice, ei nu ştiau că în realitate era vorba de unul şi acelaşi mineral.

 

Cuarţ macrocristalin compact:

Cristalul de stâncă 

Cuarţul ochi-de-pisică 

Ametistul

Citrinul 

Cuarţul fumuriu

Morionul

Cuarţul roz

Prasemul 

Cuarţul ochi‑de‑tigru

Cuarţul Ochi‑de‑şoim.

 

Cuarţ  micro si cripto‑cristalin:

Calcedonia

Agatul

Carneolul 

Sardul

Sardonixul 

Onixul

Crizoprazul Heliotropul 

Jaspurile

Lemnul silicifiat

 

Opaluri:

Opalul nobil,

Opalul de foc 

Opalul comun

Caşolongul

Lemnul opalizat

 

*Opalurile sunt geluri alcătuite din silice hidratată şi au constituţie amorfă.

 

 Cristalul de stâncă Cuarţul cristalizează în sistemul hexagonal‑romboedric. Cristalele de cuarţ bine formate se prezintă sub forma unor prisme cu secţiune hexagonală, având la capete piramide hexagonale. G.Sp. a cuarţului este 2,65 iar I.R. 1,54-1,55.

Cea mai pură varietate de cuarţ, incoloră, remarcabilă prin limpezime şi  perfecţiune, poartă denumirea de cristal de stâncă. 

În Antichitate, Grecii îl denumeau "krystalos" ceea ce înseamnă gheaţă. Pliniu‑cel‑Bătrân era ferm convins că aceste frumoase cristale ar fi fost produse cândva de un ger atât de năpraznic încât nici cea mai mare căldură nu le‑ar putea topi. De altfel denumirea aceasta i s‑a atribuit din două motive: datorită asemănării cu apa îngheţată, iar pe de altă parte din pricina conductibilităţii sale termice. Aceasta din urmă face ca el să păstreze multă vreme răceala. Din acest motiv, odinioară, aurarii din Munţii Apuseni numeau cuarţul "piatră gheţoasă". Cunoscându‑i-se această proprietate, în Roma antică se confecţionau sfere, cu care patricienii bogaţi îşi răcoreau mâinile în timpul verii. 

Pentru lămurirea unei noţiuni folosite frecvent greşit, o precizare este absolut necesară, despre aşa numitele "diamante de Maramureş". Nu orice cristal de cuarţ este "diamant de Maramureş" ci doar anumite cristale de cuarţ de numai câţiva mm, până la aproximativ un centimetru, perfect incolore, extrem de limpezi, de forma a două piramide unite prin baze. Unele dintre ele sunt formate dintr-o prismă hexagonală având la capete piramide hexagonale. Datorită clarităţii şi formei lor convenabile "diamantele de Maramureş" erau folosite în trecut, montate în podoabe. Asemenea cristale de cuarţ se mai găsesc şi în alte puncte de pe glob şi sunt denumite de obicei după numele locului respectiv. Aceste aşa-zise "diamante" nu trebuie confundate în nici un caz cu diamantele veritabile despre care am tratat mai înainte.

În unele eşantioane de cristal de stâncă se pot afla adesea incluse minerale străine, de turmalină, rutil, mică etc. ce crează efecte estetice deosebite. Cristalele de rutil prezente în cristalul de stâncă au fost denumite "Săgeţile lui Cupidon" sau "Părul Venerei".  

Cristalele de cuarţ pot avea prinse în reţeaua lor internă şi incluziuni, mai mult sau mai puţin dispersate, de lichide sau gaze, ca de exemplu apă, sare de bucătărie (NaCl), metan (CH4) sau calcit (CaCO3). În unele cazuri culoarea alb‑lăptoasă a cristalelor de cuarţ este determinată de numeroase fisuri minuscule, apărute în  urma unor acţiuni dinamice asupra lor. Varietăţile de cuarţ poartă denumiri diferite în funcţie de culoarea lor.

 Ametistul este varietatea violetă şi transparentă a cuarţului. Alături de citrin  este cea  mai apreciată şi cea mai preţioasă varietate de cuarţ. Ametistul era cunoscut şi în Egiptul antic înainte de Prima Dinastie.

Numele ametistului datează din Antichitatea greacă. Grecii numeau această piatră “amethustein”, care înseamnă împotriva beţiei, fiind ferm convinşi că ar avea "puterea" de a împiedica beţia.

Violetul, mai mult sau mai puţin intens al ametistului, se datorează prezenţei în structura sa cristalină a fierului, sub formă de oxid feric (Fe2O3) a aluminiului sub formă de trioxid (Al2O3), precum şi a unei iradieri radioactive naturale, care a intervenit chiar în momentul creşterii cristalelor. Culoarea ametistelor diferă de la un zăcământ la altul,  iar uneori păleşte destul de uşor la lumină.

Ametistul este şi astăzi căutat şi apreciat în mod deosebit, în special varietăţile mov închis şi foarte limpezi. Este prelucrat  faţetat  sau sub formă de caboşon, iar orice impuritate îi diminuează preţul considerabil.

Prin încălzire ametistul îşi schimbă culoarea, din violet în galben, procedeu cunoscut de multă vreme prin care era imitat topazul. Ametistul, a cărui culoare a fost modificată  astfel poartă numele de “ametist ars”. Unele ametiste arse  au o tentă brună. 

În trecut  ametistul era exploatat din Saxonia şi Franţa. Actualmente ametist se extrage din Brazilia, Uruguay, Madagascar, Rusia etc. 

 

Ametistul poate fi confundat cu  fluorina violetă, kunzit-ul, spinelul violet (natural şi sintetic), topazul violet şi turmalina  violetă (indigolit).

Ametistul trebuie ferit de  căldură, precum şi de lumina solară directă, aceşti factori putându-l decolora.   

 

 Cuarţul fumuriu este o altă varietate transparentă de cuarţ, ale cărei culori variază de la o slabă tentă cenuşiu-fumurie  până 

la maro închis  şi chiar negru.

Cuarţul de nuanţe foarte închise, aproape negru poartă denumirea de morion (de la grecescul  moreios = întunecat).

Cuarţul fumuriu  era apreciat din Antichitate de către Greci dar şi de indienii nord-americani. Culoarea sa se datorează  ca şi în cazul ametistului, prezenţei în reţeaua cristalină a unor elemente străine- aluminiu şi litiu, combinată cu efectul produs la locul de  formare  al acestei varietăţi de cuarţ de  radioactivitatea naturală emisă de uraniu, thoriu sau  40K.

 Citrinul  este varietatea transparentă de cuarţ  de culoare galbenă al cărei nume se pare că derivă de la latinescul citrus = lămâie. Citrinul natural  este cu mult mai rar în comparaţie cu ametistul sau cuarţul fumuriu. Fiind o piatră apreciată şi destul de valoroasă  este falsificată cu ametist tratat termic sau cu sticlă colorată. Uneori, citrinul este vândut fraudulos drept “topaz”. Diferenţele sunt însă uşor de făcut prin măsurarea  constantelor fizice. Citrinul natural  se exploatează în Brazilia, Madagascar, Rusia, Spania, Franţa, Scoţia şi SUA.

 

Citrinul natural poate fi confundat cu  berilul galben (gold beryl), topazul galben, ortoza  şi  turmalina galbenă.

 Ametrinul este o varietate de cuarţ cristalizat, bicolor, descoperit mai recent: violet ca ametistul  şi galben ca citrinul.  Cea mai mare cantitate însă de aşa-zis “ametrin” de pe piaţă provine din iradierea ametistului, urmată de o încălzire  la 350- 400 oC.  

 Cuarţul roz În afară de  cuarţul cristalizat, există varietăţi colorate de cuarţ care se prezintă sub formă de mase. Aşa spre exemplu este cuarţul roz, care îşi datorează numele culorii sale, de la roz-deschis până la roz-roşu. Cel mai adesea acesta se prezintă sub forma unor mase granulare mai mult sau mai puţin tulburi, pline de crăpături, iar eşantioanele limpezi, frumos colorate şi compacte sunt mai rare. Recent, în Brazilia au fost descoperite şi cuarţuri roz bine cristalizate, care se  prelucrează faţetat. 

Ca şi în cazul multor altor pietre şi cuarţul roz îşi datorează culoarea prezenţei în masa sa a unor incluziuni de cristale extrem de fine ale unor minerale ce conţin titan, mangan, fier, aluminiu, litiu etc. 

 Ochiul de tigru  şi  Ochiul de şoim  sunt  varietăţi  fibroase de cuarţ, produse  prin  silicifierea parţială a unor incluziuni fibroase de crocidolit (azbest). Aceste varietăţi au luat naştere prin dizolvarea pe cale naturală a fibrelor de crocidolit, care au lăsat în loc nişte tubuşoare microscopice.

Ochiul de tigru este de culoare galbenă-aurie până la galben-brun, iar ochiul de şoim, de culoare aproape neagră cu sclipiri albăstrui-metalice. Aceste două pietre, tăiate şi lustruite prezintă un luciu mătăsos remarcabil. Prin prelucrare sub formă de caboşon, apare fenomenul de chatoianţă foarte pronunţat, motiv pentru care sunt destul de apreciate.

 

Prin tratament termic constând din încălzirea şi menţinerea ochiului de tigru la temperatură ridicată un anumit timp, acesta îşi schimbă culoarea devenind roşu-acaju, dar îşi păstrează toate celelalte calităţi.

 

 Cuarţul aventurin este o varietate granulară sau compactă  de cuarţ  ce conţine fluturaşi de mică de culoare argintie, roşie-brună, albă sau verde, conferind întregului agregat sclipiri metalice.  Aventurinul este alcătuit din cristale mărunte concrescute de cuarţ.  Aventurinul verde conţine o varietate de mică cromiferă de culoare verde denumită  fucsit, iar varietăţile roşii de aventurin, conţin compuşi ai fierului.

În Gemologie mai este cunoscut şi un “aventurin” roşu-brun artificial, de fapt o imitaţie, obţinută cu totul întâmplător, pentru prima oară, pe insula Murano de lângă Veneţia, pe la 1700. Deşi plăcut la vedere, acesta nu este decât o sticlă cu oxid de cupru. Şi pentru că în limba italiană aventura înseamnă întâmplare,  mai târziu aceeaşi denumire a fost atribuită şi  mineralului respectiv. 

 Calcedonia Termenul, foarte vechi, de calcedonie desemnează o silice cu structură fibroasă. Denumirea de calcedonie vine de la numele localităţii Chalcedon, vechiul oraş port Bithinia, de la malul Mării Marmara, astăzi Kadiköy.   În trecut, această denumire era rezervată doar varietăţilor sale de culoare  cenuşie sau foarte slab  colorate. Caracteristicile calcedoniei sunt: G.Sp. cuprinsă între 2,58 şi 2,64 iar I.R. între 1,53 şi 1,54. 

După G.D.Smith, calcedonia este o varietate compactă de silice microcristalină cu pori submicroscopici, ce conţine şi un foarte mic procentaj de apă, sau soluţii diluate de săruri.

Privită la microscop, calcedonia şi varietăţile sale, prezintă o structură fibroasă, perpendiculară pe direcţia stratelor. Aceste fibre nu pot fi separate fizic, iar materialul interstiţial nu poate fi observat nici măcar cu ajutorul microscopului electronic. Fibrele din care este alcătuită calcedonia pot fi orientate în mănunchiuri paralele, ondulate sau în mănunchiuri divergente, agregate ramificate sau sferulitice. Calcedonia prezintă benzi, mai mult sau mai puţin paralele, uneori vizibile doar la microscop.

Calcedonia ia naştere prin depunerea şi deshidratarea  acidului silicic, provenit cel mai adesea din alterarea unor roci vulcanice din vecinătate. Adesea prezintă strate depuse succesiv din soluţiile fierbinţi ale fenomenelor post vulcanice, la temperaturi relativ scăzute, în jur de 100ºC, în  cavităţile rocilor, produse de gazele vulcanice. Poate proveni însă şi din unele depozite de roci sedimentare, din care silicea a fost dizolvată  şi redepusă. În unele momente ale depunerii silicei sub formă de calcedonie au intervenit însă şi alte adaosuri, printre care, cei mai importanţi  sunt compuşii fierului. Alteori au intervenit compuşi de nichel, mangan sau chiar de mercur, acesta din urmă fiind prezent în varietatea extrem de  rară de calcedonie numită mirikit.

Când este însă lipsită de impurităţi, calcedonia este translucidă, de culoare alb-lăptoasă, cenuşie sau albăstruie. De cele mai multe ori însă ea este colorată. Incluziunile străine din masa calcedoniei conferă eşantionului respectiv culori şi forme deosebite. Calcedonia nu are transparenţa cuarţului şi dacă luciul acestuia este sticlos, cel al calcedoniei este mai puţin pronunţat, ca de ceară.

Varietăţile colorate de calcedonie poartă la rândul lor nume diferite după cum urmează: 

 Carneolul  (sau Cornalina)  este de culoare portocalie până la roşu. Tonurile sale calde de culoare mai mult sau mai puţin intense se datorează prezenţei în masa acestei varietăţi a oxidului feric sub formă de hematit (Fe2O3), foarte fin divizat. 

Cea mai valoroasă varietate de carneol este cea de culoare roşie-sângerie în transparenţă  şi roşu-închis în lumină reflectată. 

Majoritatea carneolului aflat în comerţ este colorat artificial,  prin impregnare cu săruri de fier, urmată de uscarea şi “coacerea “ pieselor în cuptoare, la temperaturi ridicate.

 Sardul este o varietate de calcedonie de culoare roşietică-brună mai mult sau mai puţin intensă a cărei culoare se datorează incluziunilor de hidroxid de fier Fe(OH)2.

Deşi există mai multe păreri, denumirea acestei calcedonii vine din persanul serd = galben. Cele mai apreciate eşantioane de sard reflectă lumina în nuanţe şi culori de maro-roşcat şi brun, iar în transparenţă apar aproape roşii.

Sardul poate fi imitat prin impregnarea  unor calcedonii neatractive în soluţie de zahăr, urmată de încălzirea de scurtă durată la o temperatură moderată, în aşa fel încât zahărul se caramelizează iar piesa rezultată apare colorată în nuanţe de brun mai închis sau mai deschis, în funcţie de cât s-a caramelizat zahărul absorbit în piatră.

 Crizoprazul este o varietate de calcedonie translucidă de culoare verde-deschis, până la galben-verzui şi cenuşiu. Este una dintre cele mai frumoase şi mai valoroase varietăţi de calcedonie cunoscută şi apreciată încă din Antichitate. Crizoprazul este menţionat de către Pliniu şi Agricola în scrierile lor, dar era cunoscut şi de Egipteni. Numele de crizopraz derivă de la cuvintele greceşti chrusos = aur şi prasios = praz.Crizoprazul poate prezenta şi pete de culori mai deschise, albicioase, dar cele mai valoroase eşantioane sunt cele translucide, de un verde uniform, cât mai pronunţat. Culoarea sa este dată de prezenţa unei mici cantităţi de până la 1% de silicat de nichel hidratat. Relativ recent, a fost descoperită în Africa o varietate de calcedonie, colorată tot în verde, de compuşi ai cromului. 

Pentru intensificarea culorii unele eşantioane de crizopraz sunt scufundate, într-o soluţie de săruri de crom şi de nichel.

Rezervele europene de crizopraz de la Zabkowice (Szklary), din Polonia, cunoscute încă de la 1740 sunt astăzi aproape epuizate. Se exploatează însă din Africa de Sud, Madagascar, India şi Rusia, Kazahstan, Brazilia. Crizopraz de foarte bună calitate a fost descoperit în 1960 şi în Queensland, Australia. Recent a fost descoperit crizopraz şi în Serbia la Goleş. Calcedonia de culoare verde, colorată în mod natural de săruri de crom - mtorolitul  provine de la Mtoroshanga-Zimbabwe. 

 

Crizoprazul trebuie ferit de temperaturi ridicate ! Nu prezintă probleme deosebite la curăţare.

 Plasma este o varietate de cuarţ opacă, microgranulară şi microfibroasă, colorată în diverse nuanţe de verde mai închis, ce conţine incluziuni microscopice fin dispersate de silicaţi (celadonit, clorit etc.) care îi împrumută  culoarea verde. 

 Heliotropul sau Matostatul este o varietate microcristalină de cuarţ de culoare verde cu pete şi puncte roşii-sângerii. În Evul Mediu oamenii atribuiau acestei pietre puteri magice, deoarece credeau că petele roşii ar reprezenta sângele lui Christos. Denumirea de heliotrop vine de la cuvintele greceşti helios = soare şi tropos = întoarcere, aceasta în legătură cu proprietatea acestei pietre de a apărea roşie atunci când este scufundată în apă în plin soare. Denumirea de matostat vine din greaca modernă, de la haimatostrages care înseamnă picătură de sânge. 

Această piatră a fost şi mai este încă utilizată la confecţionarea sigiliilor, a pietrelor de inel şi a altor obiecte de podoabă sau decorative. Cele mai apreciate şi mai valoroase eşantioane de heliotrop sunt cele translucide, cu un puternic contrast între verde şi roşu, provenind din India. Heliotropul mai apare sporadic şi în România.

 Jaspul este o varietate de cuarţ fin-granulară, opacă şi compactă, ce se prezintă în natură sub formă de agregate, uneori de dimensiuni remarcabile. Deşi jaspul este asimilat calcedoniilor, unii specialişti îl încadrează separat. Denumirea de jasp vine tot din limba greacă, de la iaspis, termen întâlnit şi în Biblie. 

Jaspul este constituit dintr-un amestec compact de cuarţ microcristalin şi material străin – în general oxizi de fier, argilă etc. în proporţie de până la 20%, motiv pentru care jaspurile au greutate specifică mai mare decât cuarţul, de până la 2,91 şi chiar mai mult. Cele mai comune culori sunt: roşu sângeriu, roşu închis, brun, brun-negru, galben în felurite nuanţe sau verde. Rareori jaspul se prezintă uniform colorat. Adesea are puncte sau dungi în nuanţe diferite. Jaspul mai poate fi traversat de venaturi de calcedonie de diferite culori, care îi dau un plus de frumuseţe. Jaspurile de bună calitate conţin toate aceste elemente constitutive cimentate într-o masă de calcedonie, care le face mai tenace şi le conferă proprietăţi superioare la lustruire. Sunt folosite în special ca material decorativ pentru mozaicuri şi intarsii la mobila scumpă, în special în secolul al XVII-lea. 

 

Jaspul negru, numit şi  basanit sau piatră Lydiană, deşi a fost cunoscut şi folosit de Romani ca material pe care se gravau intalii, este mult mai cunoscut ca piatră de încercare pentru  probarea purităţii metalelor preţioase.

 

Jaspul este destul de răspândit în natură, dar jaspuri frumos colorate se găsesc şi se exploatează  în  Franţa, Germania, Egipt, India, Australia, Rusia la Orsk, în Munţii Urali, zonă renumită pentru bogăţia şi frumuseţea pietrelor sale decorative care se prelucrează la  Ecaterinenburg etc. Jaspuri frumoase se găsesc şi în  România, în special în zona Munţilor Apuseni. Jaspurile pot forma uneori  masive  monominerale.  

 Agatul  Deşi există sute de varietăţi şi subvarietăţi de calcedonie, cea mai importantă este agatul. Prin agat înţelegem o calcedonie ce se prezintă sub formă de noduli măsurând de la câţiva mm la peste 1 m, cu o structură  zonat concentrică (rubanată) cu benzi colorate mai mult sau mai puţin intens, mai mult sau mai puţin translucide. Denumirea de agat vine de la numele purtat în Antichitate de râul Dirillo din Sicilia, Achates, din albia căruia provenea o bună parte din agatele cunoscute în Antichitate.

Cum s-au format agatele? În general, ele iau naştere prin depunerea treptată în unele cavităţi, a silicei, sub formă de calcedonie. Depunerea are loc centripet, adică  de la exterior spre interior. Adesea, în mijloc, atunci când cavitatea respectivă nu a fost în întregime umplută cu agat, se află cristale de cuarţ incolor, ametist sau cuarţ fumuriu, însoţit şi de alte minerale: hematit, siderit, calcit sau zeoliţi (silicaţi cu o structură complicată). O astfel de cavitate căptuşită în interior cu cristale poartă denumirea de geodă sau druză.  

Procesul de depunere a silicei poate dura sute, mii sau milioane de ani. Benzile continue având aceeaşi grosime şi culoare sunt concentrice, urmărind  conturul cavităţii în care a luat naştere agatul respectiv. Văzute la microscop, aceste benzi, care măsoară până la un centimetru  sau chiar mai mult, arată că în realitate ele sunt formate din nenumărate strate. Într-o secţiune printr-un agat de aproximativ un inch (1 inch = 2,54 cm) fizicianul englez Brewster  a  numărat 17.000 de strate!

Agate se găsesc în multe ţări, dar este interesant de remarcat că aproape fiecare loc în care se găsesc agate aceastea au un specific aparte. După condiţiile în care s-au format, ca şi după felul şi concentraţia soluţiilor care le-au generat, agatele prezintă o extraordinară varietate de forme, aspecte şi culori. Culorile diferite ale stratelor şi benzilor sale pot fi albe, cenuşii, albăstrui, cenuşiu-verzui, galbene, portocalii, roşii, brune, rar albastru, liliachiu sau negru. Cele care ne par negre sunt de fapt de un brun foarte închis.

În cursul procesului de depunere a silicei sub formă de calcedonie sau agat s-a întâmplat ca soluţiile bogate în silice să fi întâlnit corpul întreg sau doar părţi ale unor organisme vegetale sau animale: cochilii, trilobiţi, oasele diferitelor animale, fructe, ramuri şi chiar copaci întregi etc. înlocuindu-le, moleculă cu moleculă, atom cu atom. Aşa a luat de pildă naştere celebra “Pădure  împietrită” din Arizona, SUA, cu arbori vechi de circa 200 milioane de ani. Agatul este cunoscut de peste 3000 de ani. Dat fiind aspectul său atât de plăcut, ca şi rezistenţa sa deosebită la factorii fizici şi chimici,  agatul a fost folosit  ca material pentru  realizarea multor opere de artă: sigilii, cupe, vase etc. încă în vremea Egiptului antic. 

Cele mai frumoase şi  mai apreciate eşantioane de agat, sunt cele care prezintă culori vii, nete, cu strate fine şi o transluciditate ridicată. Atât materialul natural cât şi cel colorat artificial poartă adesea nume deosebite. 

Asocierea de strate “negre”şi albe poartă denumirea de onix, de la grecescul onyx = unghie. După o legendă greacă, onixul ar fi luat naştere din unghiile Afroditei, zeiţa frumuseţii. 

Tot prin termenul de onix, bijutierii desemnează calcedonia de culoare neagră.

 

Onixul  de marmoră este  o varietate de calcit sau aragonit, puţin dură, adesea cu strate de culoare verzuie şi nu trebuie confundat cu onixul veritabil!

 

 Sardonixul  este varietatea de calcedonie la care stratele brune de sard alternează cu alb.

 Carneol - onixul este varietatea de calcedonie alcătuită din strate roşii care alternează cu alb.

În prezent, toate aceste denumiri sunt considerate a avea mai mult o importanţă istorică dar sunt încă folosite în comeţul cu pietre.

Atât sardonixul cât şi carneol-onixul  au fost mult întrebuinţate  în Antichitate la sculptarea pe straturi de culoare a cameelor.

Apărută la babilonieni  şi preluată de Greci şi de Romani Gliptica este arta sculptării şi gravării gemelor, în pozitiv a cameelor şi în negativ a intaliilor. Aceasta se realiza cu ajutorul unui vârf de fier călit (ferrum retusum) ce se rotea şi care era înmuiat în ulei de măsline amestecat cu pulbere de corindon sau  de diamant.

În Antichitate, la Romula-Malva (comuna Reşca) în Oltenia, a existat un atelier roman de gravare a gemelor. Aici erau folosite agate, calcedonii diverse dar şi jaspuri frumos colorate. Mult mai târziu, acestea au fost utilizate  de către boierii craioveni ca sigilii personale şi  erau cunoscute sub numele de “antici”.

Cum am mai arătat, de foarte multe ori, din raţiuni comerciale, unele calcedonii şi agate sunt colorate artificial. O parte din aceste procedee sunt cunoscute încă din Antichitate. În acest scop sunt folosite băi cu soluţii ce conţin diverse substanţe: săruri de fier, fericianură de potasiu, acid clorhidric, miere sau zahăr  şi acid sulfuric, anilină etc. urmate sau nu şi de tratamente termice.  

Agate de  bună calitate se găsesc în multe locuri din lume, inclusiv în România în numeroase zone, dar cel mai important şi mai vestit centru de prelucrare a agatelor din lume  se află în localitatea  Idar-Oberstein, situată în vestul Germaniei, pe valea râului Nahe, în Renania Palatinat. Deşi zona amintită constituia o sursă importantă de calcedonie, agat, jasp etc. încă de pe vremea Romanilor, prima menţiune despre prelucrarea agatelor de aici datează din  anul 1548. După epuizarea rezervelor de la Idar-Oberstein, această nobilă îndeletnicire,  nu numai că nu a dispărut, dar a continuat şi chiar a înflorit pe baza materialului adus din Brazilia, unde emigranţii germani au descoperit la începutul secolului al XIX-lea, în 1827, fabuloase rezerve de cuarţ, agat etc. pe Rio Grande do Sul, precum şi în nordul Uruguay-ului. În prezent, şlefuitorii din cele mai bine de 500 de  ateliere existente aici importă materialul neprelucrat din peste 100 de ţări, înnobilându-l prin munca lor migăloasă reuşind să transforme un material brut, lipsit practic de valoare, în preţioase opere de artă.

Datorită structurii sale fibroase calcedonia este extrem de tenace, motiv care a făcut să fie întrebuinţată de mii de ani ca material de podoabă. Din acelaşi motiv, alături de agat serveşte la confecţionarea mojarelor şi pistilelor precum şi a polirelor pentru lustruirea metalelor preţioase.

 Agatul dendritic O varietate de calcedonie cu proprietăţi estetice deosebite este şi aşa-numitul agat dendritic. Acesta se prezintă sub forma unei mase de calcedonie , de obicei de culoare deschisă, alb-lăptoasă, gălbuie etc. din care, printr-o prelucrare deosebită, sunt scoase la lumină şi puse în evidenţă nişte incluziuni de o formă particulară, amintind de regnul vegetal: copaci, ferigi, diferite frunze etc.datorate depunerii sub această formă a unor minerale , ca de exemplu piroluzit, care este dioxid de mangan (MnO2)

Modul de formare a dendritelor şi în general a arborizaţiilor de tot felul (trăznete, plante şi animale, râuri  şi fluvii, diferite formaţiuni anatomice etc.) este o chestiune complexă şi are loc după anumite reguli universal valabile, descoperite relativ recent. Creşterile de tip arborescent pot fi explicate prin teoria geometriei nelineare sau a fractalilor.

Gemele de excepţie, realizate din agat dendritic ajung uneori la preţuri considerabile  ce pot trece de 500 $ bucata  şi chiar mai mult!

Statul Oregon, de pe coasta de vest la Oceanul Pacific a fost supranumit Agat State datorită abundenţei agatelor de aici. Unele dintre aceste agate au fost numite, după o frumoasă legendă indiană, “thunder eggs”= ouă de trăznet.

 

 

O P A L U L

Compoziţia chimică:   dioxid de siliciu hidratat (gel)

Formula chimică:  SiO2 · nH2O

Duritatea:     5,5-6 

Greutatea specifică: 1,98-2,2

Indice de refracţie:  1,44 -1,46

Culoare: alb, gri, albastru, verde, oranj, negru, opalescent

 

Deşi opalul nu face parte dintre minerale, ci doar din regnul mineral, fiind lipsit de structură cristalină, acesta  îşi găseşte locul aici atât prin tradiţie, dar mai ales prin faptul că este alcătuit din dioxid de siliciu (SiO2). 

Opalul  alcătuieşte o întreagă grupă, în care sunt încadrate: opalurile preţioase sau nobile, cu puternice irizaţii, opalul de foc şi opalurile comune.

 Opalul nobil  Cuvântul opal ar deriva după unii autori de la cuvântul sanscrit upala, având semnificaţia de piatră scumpă. Opalul a ajuns în Grecia în  sec. I î.Chr., dar  era cunoscut şi în America Centrală şi de Sud. Aztecii îl numeau vitzitziltecapatl, adică, “piatra colibri”. Această  denumire reflectă o observaţie extrem de fină: schimbarea culorii în funcţie de lumină datorită difracţiei, fenomen identic cu cel care se petrece şi la penajul unor păsări, dar şi la aripile anumitor specii de insecte, în special fluturi şi gândaci,  dar şi solzii unor  peşti sau  sideful unor scoici etc. Caracteristica principală a opalului nobil este jocul său  unic de culori, care dă tot farmecul acestei minunate pietre.

Majoritatea opalurilor cunoscute în Antichitate proveneau din Europa. Astfel, în Ungaria, opal nobil se găseşte în jurul actualei localităţi Opalbanya, de unde Romanii l-au şi exploatat în Antichitate.

Se pare însă că Grecii, după mărturia lui Pliniu-cel-Bătrân importau opal şi din Anatolia. În prezent, 90% din totalul cantităţii de opal exploatat în lume provine din sudul Australiei, unde a fost descoperit de către un prospector german, în 1841. Cele mai importante rezerve de opal australian se află la Lightning Ridge, Coober Pedy şi Andamooka din New South Wales.

  Opalul de foc  se găseşte în Mexic, de unde a început să fie exploatat în 1870, din statele Jalisco, Hidalgo, Guanajunto şi Nayrit. Opalul de foc este numit astfel după culoarea sa roşie-portocalie. Aceste varietăţi de opal prind un lustru deosebit prin şlefuire şi prezintă irizaţii de culori deosebite, în care întâlnim toate culorile spectrului. Opalul de foc se prelucrează şi faţetat.

Prin “viaţa” sa interioară opalul a constituit subiectul a numeroase mituri şi superstiţii. Primele explicaţii ştiinţifice ale fenomenului în sine au fost date în 1845 de către fizicianul scoţian David Brewster. 

Explicarea  mai amănunţită a acestuia avea să fie dată, mult mai târziu, în 1964, de australianul J.Sanders. Examinând numeroase eşantioane de opal, cu ajutorul microscopului electronic la măriri de 20.000 ori, Sanders a constatat că opalul nobil este alcătuit din numeroase particule de silice densă (cristobalit) de formă sferică, surprinzător de regulate, având diametrul cuprins între 150 şi 350 nm. Între aceste microsfere există numeroase orificii microscopice care produc difracţia dar în acelaşi timp şi interferenţa luminii, în funcţie de dimensiunile şi distanţa dintre aceste orificii. 

Opalul conţine întotdeauna şi o cantitate de apă de până la 30%. Trecerea bruscă a opalului într-o atmosferă uscată, imediat după ce a fost scos din pământ, unde a stat milioane de ani, conduce de cele mai multe ori la apariţia unor fisuri şi crăpături însoţită de pierderea irizaţiilor caracteristice. Este deci recomandabil ca opalul să fie conservat într-o atmosferă cu o oarecare umiditate. De asemenea, eşantioanelor vechi, care au pierdut o parte din apă, li se poate reda strălucirea prin  scufundarea şi menţinerea lor o perioadă de timp în apă. 

Opalul nobil prezintă o vastă gamă de culori, de la alb-lăptos la negru, trecând prin nuanţe de cenuşiu, albastru închis, verde închis sau cenuşiu-negru. Opalul negru este foarte rar şi foarte scump. Extrem de apreciat este aşa-numitul Opal arlechin, cu un joc plăcut de culori: albastru verde, bleu, galben, portocaliu, roşu.

 Opalul matrix este un opal încorporat în masa de steril. 

 Jelly opal este varietatea de opal aproape transparent cu foarte slabe irizaţii albăstrui  şi   verzi  şi are o valoare redusă. 

 

Frecvent oamenii denumesc în mod greşit “opal”, orice piatră alburie; cel mai adesea  confundându-l cu   calcedonia alb-lăptoasă.

În vederea ameliorării culorii opalurilor naturale, acestea sunt supuse unor tratatmente, inclusiv colorarea artificială, impregnarea cu ceară, ulei sau materiale plastice. Unele opaluri sunt colorate cu zahăr şi acid sulfuric, anilină sau nitrat de argint pentru a imita opalurile negre, foarte valoroase. În prezent există pe piaţă şi opal obţinut pe cale sintetică: Gilson,  Inamori etc. 

Dată fiind o mare cerere de opal, multe dintre opalurile oferite spre vânzare sunt de fapt “dublete” sau “triplete”. Acestea constau din plăcuţe foarte subţiri de opal, lipite de una sau de două plăcuţe de opal artificial, sau diferite alte materiale naturale sau artificiale: cuarţ, sticlă colorată, plastic şi chiar pene de păun.

Valoarea opalului nobil este determinată de strălucire, jocul de culori, uniformitatea desenului, lipsa fisurilor şi  mărimea pietrei respective. 

Opalul a fost piatra favorită a celui mai mare bijutier exponent al curentului Art Nouveau, Renė Lalique.

 Caşolongul  Varietatea de opal comună, de culoare albă ca porţelanul, poartă denumirea de caşolong. Denumirea vine din limba mongolă şi înseamnă “piatră  splendidă”. Este atât de poros încât  aderă de limbă. Poate fi colorat artificial cu multă uşurinţă. Apare  sporadic şi în România.

În scopuri ornamentale ca şi pentru podoabe sunt folosite:  Lemnul silicifiat, coralul silicifiat, trilobiţii silicifiaţi etc. 

Lemnul silicifiat sau  pietrificat este lemn aparţinând unor arbori care au trăit cu milioane de ani în urmă şi care a fost  practic înlocuit moleculă cu moleculă şi atom cu atom de dioxidul de siliciu sub formă de cuarţ, calcedonie şi opal.

 

 

J  A  D  U  L 

Termenul  de jad desemnează două minerale diferite: nefrit  şi  jadeit, “jad” fiind doar o denumire greşită, provenită dintr-un lanţ de traduceri succesive.

Conchistadorii spanioli au aflat de la populaţiile din Lumea Nouă despre o piatră cu puteri “vindecătoare” pentru durerile de rinichi şi alte boli, pe care ei au numit-o “piedra yjada”, termen care în latina medievală a timpului a fost tradus prin “lapis nephriticus”, adică “piatra de şale”. Traducerea din spaniolă “piedra yjada” a ajuns în limba franceză  ca  pierre de jade. 

Cu toate că pe la mijlocul sec.al XVII-lea resursele de “jad” din Lumea Nouă au dispărut, europenii, uitând aproape piatra nu i-au uitat însă şi numele şi l-au folosit pentru a desemna în continuare vasele, statuetele şi alte obiecte decorative aduse din Orient, în special din China, confecţionate din diferite pietre.

În 1780, geologul german A.G.Werner descrie pentru ştiinţă materialul tradiţional din care erau confecţionate toate aceste obiecte de provenienţă chinezească sub denumirea de nephrit, după denumirea latinească. 

În 1863, francezul Augustine Damour făcând analiza chimică a pietrei din care era confecţionat un vas provenind din Burma, o va boteza jadeit, după “pierre de jade”. Mai târziu, în 1881 avea să descopere că de fapt atât piatra analizată din Burma, cât şi cele de provenienţă central americană, erau absolut identice.

Deşi avem de-a face cu două minerale distincte jadeit şi nefrit, ambele au fost cunoscute şi încă mai sunt denumite de neştiutori cu termenul comun “jad”. Lucrurile se complică şi mai mult atunci când obiectele, care nici măcar nu sunt confecţionate dintr-unul din mineralele amintite, ci din calcedonie, agat, steatit etc. sunt denumite “jaduri”, o confuzie care persistă pentru unele dintre cele mai importante şi mai scumpe pietre ornamentale.

 

 Jadeitul este un mineral deosebit de tenace, mai tare chiar şi decât fierul, lucru ce a făcut ca acest mineral să constituie materia primă ideală pentru confecţionarea uneltelor şi armelor încă din neolitic. Rezistenţa mecanică deosebită a jadeitului se datorează structurii sale, fiind alcătuit din fibre şi granule de dimensiuni microscopice . Din punct de vedere mineralogic, jadeitul face parte din grupa piroxenilor şi este un  silicat dublu de sodiu şi aluminiu, cu formula chimică: NaAl (Si2O6). 

Poate prezenta o gamă largă de culori : alb, verde, alb cu puncte şi pete verzi, verde, brun, negru şi chiar violet, amintind de ametist. În spărtură este mat. Duritatea jadeitului variază de la 6,5 la 7. G.Sp. este de 3,30-3,36, iar indicele său de refracţie este de 1,654-1,667. În lumină ultravioletă poate prezenta diferite culori, în funcţie de compoziţie şi de incluziuni. Cea mai apreciată varietate este aşa numitul “jad imperial”, un jadeit ce provine din Birmania şi este de culoare verde-smarald, translucidă.

Jadeitul are şi alte două varietăţi şi anume; cloromelanitul, de culoare verde pătat cu negru şi  jad-albitul, de culoare verde intensă, cu pete negre. Jadeitul este întrebuinţat ca piatră de podoabă şi de ornament.

 

 Nefritul Cuvântul nefrit vine din grecescul nephros şi înseamnă rinichi. Nefritul este cu mult mai tenace  decât jadeitul, din care cauză a fost folosit din cele mai vechi timpuri alături de acesta şi în aceleaşi scopuri, la confecţionarea uneltelor şi armelor. Ca şi jadeitul, nefritul poate avea culori diferite:de la alb la brun, verde de diferite nuanţe, gălbui roşcat, adesea pătat cu negru. Nefritul este mult mai răspândit în natură decât jadeitul. Se prezintă sub formă de agregate fibroase. Mineralogii încadrează nefritul în grupa amfibolilor. El este din punct de vedere chimic un silicat bazic de magneziu, calciu şi fier, cu formula: Ca2(Mg,Fe)5[Si4O11]2(OH)2. Duritatea sa este de la 6 până la 6,5 iar G.Sp. este cuprinsă între 2,90 şi 3,02. I.R. este cuprins între 1,60 şi 1,627.

Datorită tenacităţii sale deosebite acest material, ca şi jadeitul, permite sculptarea celor mai fine detalii, şi prinde un foarte frumos lustru.Toate aceste calităţi au făcut ca şi nefritul să fie utilizat de către artizanii chinezi la realizarea unor minunate statuete, vaze sau obiecte de cult. Din nefrit se confecţionează diferite obiecte decorative, mărgele sau este montat în bijuterii, tăiat sub formă de caboşon, sculptat şi gravat etc. Cea mai apreciată varietate de nefrit este cea de culoare verde intens. Atât jadeitul cât şi nefritul sunt adesea colorate artificial, cu ajutorul sărurilor de crom sau nichel pentru intensificarea culorii verzi, lucru uşor de constatat cu ajutorul  spectroscopului.

Maorii, populaţia băştinaşă din Noua Zeelandă au folosit nefritul încă din vechime, pentru confecţionarea uneltelor, dar  şi pentru sculptarea faimoaselor amulete Hey-Tiki, ce simboliza soarele.

 

 

R O D O N I T U L 

Sistem de cristalizare: Triclinic

Compoziţia chimică: silicat de mangan 

Formula chimică: MnSiO2

Duritatea: 5,5 - 6,5  

Greutatea specifică: 3,40 - 3,70

Indice de refracţie: 1,733 -1,744. 

Pleocroismul:

Culoare: roz-roşu, mai închis la culoare   decât rodocrozitul

 

Rodonitul este un silicat de mangan: (MnSiO2). Numele său  vine de la grecescul rhodon = trandafir, aluzie la culoarea sa, datorată manganului. Se prezintă în natură sub forma unor agregate compacte, fibroase, opace, de culoare roz-roşie, plăcută, adesea  cu venaturi negre de piroluzit (dioxid de mangan-MnO2). Caracteristicile sale din punct de vedere gemologic, sunt: G.Sp. este cuprinsă între 3,40 şi 3,70. Duritatea 5,5-6,5 iar I.R. variază de la 1,733 la 1,744. Este opac şi nu prezintă fluorescenţă.

Rodonitul  poate fi confundat uneori  cu rodocrozitul.

Rodonitul este utilizat mai ales ca material decorativ, pentru confecţionarea de statuete, obiecte de birou, vase, scrumiere etc. şi mai rar ca piatră de podoabă, tăiat sub formă de caboşon, mărgele ş.a.m.d.

Rodonitul trebuie ferit de temperaturi înalte şi de acizi.Se curăţă cu apă  călduţă şi săpun.

 

 

R O D O C R O Z I T U L

Sistem de cristalizare: Romboedric, cristalele sunt rare; adesea ca mase fibroase compacte  

Compoziţia chimică: carbonat de mangan 

Formula chimică: MnCO3

Duritatea: 4  

Greutatea specifică: 3,30 - 3,70

Indice de refracţie: 1,60 -1,82 

Pleocroismul:

Culoare: roz-roşu, roz, chiar alb, adesea cu  strate, ce amintesc de agat

Din punct de vedere chimic rodocrozitul este carbonat de mangan, MnCO3. Rodocrozitul este de culoare roz, ceva mai deschis decât rodonitul, dar ca şi acesta, tot opac. Se găseşte în natură sub formă de agregate granulare.În secţiuni, rodocrozitul prezintă adesea benzi alternative de culoare roz, mai închis sau mai deschis aproape alb, ale căror desene amintesc de agat.

 

Rodocrozitul  poate fi confundat uneori destul de uşor  cu rodonitul.

 

G.Sp. este 3,30-3,70 şi duritatea 4. I.R. variază între 1,60 şi 1,82. În lumină ultravioletă prezintă o uşoară fluorescenţă roşie. De cele mai multe ori rodocrozitul este însoţit şi de alte minerale: cuarţ, calcit, pirită, precum şi de piroluzit.

Cele mai importante rezerve de rodocrozit se află în Argentina. În România se găseşte în bazinul Băii Mari la Cavnic, precum şi în Munţii Apuseni.

Rodocrozitul se foloseşte ca piatră ornamentală iar în bijuterie, tăiat sub formă de caboşon, plăcuţe, sfere etc.Rodocrozitul trebuie ferit de acizi, temperatură şi grăsimi. 

 

 

T U R C O A Z A (PERUZEAUA)

Sistem de cristalizare: Triclinic, sub formă de agregate compacte, criptocristaline

Compoziţia chimică:  fosfat dublu de cupru şi aluminiu, hidratat 

Formula chimică:   CuAl6(PO4)4(OH)8 . 5H2O

Duritatea: 5 – 6

Greutatea specifică: 2, 60 – 2,90

Indice de refracţie: 1,60 - 1,65.

Pleocroism:absent         

Culoare:  albastru ca cerul, bleu-verzui, uneori  cu incluziuni de culoare neagră, brune sau ocru

 

Turcoaza se găseşte în natură sub forma unor mase, sau în strate ce pot depăşi uneori grosimea de 20 cm, în special în zone aride.  Este una dintre cele mai îndrăgite pietre şi în acelaşi timp una dintre gemele cele mai vechi cunoscute. Pliniu o numea callais, denumire care după unii autori ar fi un derivat de la cuvintele greceşti kalos lithos, adică piatră frumoasă. Turcoaza era cunoscută însă mai de timpuriu, în Egiptul antic, cu aproape 5000 de ani în urmă, în vremea Primei Dinastii (circa 2923-2915 î.Ch.). Acest material brut era adus aici, după relatările lui Tavernier, de care aminteam şi mai sus, din Arabia de la Korashan şi din Abisinia, Etiopia de astăzi. În acele mine lucrau mii de oameni la exploatarea ei. Tot în Orient, turcoaza a fost şi mai este şi astăzi extrasă mai ales din Persia, Iranul de astăzi. Aici, la Madan, în apropiere de Nishapur, se află cele mai vestite zăcăminte de turcoază. De altfel, de la denumirea sa din limba persană firuz, derivă denumirea  sa din limba română, peruzea, pătrunsă prin intermediul limbii turce. Însăşi denumirea de turcoază provine de la faptul că în trecut era adusă  din Orient, drumul său trecând prin Turcia. Termenul vechi de “turcoază persană” era de altfel sinonim cu cel de turcoază de foarte bună calitate, chiar dacă nu provenea din Persia.

 

Turcoaza a fost cunoscută şi deosebit de apreciată de chinezi, tibetani, arabi şi azteci. Deşi  era cunoscută în Europa încă din Antichitate, turcoaza devine mai populară în timpul Renaşterii. Istoria turcoazei pe continentul american datează de circa 1000 de ani. Aici era exploatată la Mount Chachiutl în Cerillos, New Mexico. Podoabe de turcoază au fost găsite în nenumărate locuri, în săpăturile arheologice din partea de sud-vest a  Statelor Unite, America Centrală şi nordul Americii de Sud. Ea era deosebit de apreciată de populaţiile din Siberia ca şi de către azteci, zuni, hopi, pueblo şi navajo, populaţii din sudul Statelor Unite, care au creat podoabe cu adevărat magnifice, ornate cu această minunată piatră, amintind de cerul deşertului. Bijuteriile din argint, împodobite cu turcoaze ale populaţiilor Navaho, Pueblo sau Zuni, denotă un rafinament şi un bun gust deosebit.

Turcoaza este opacă, rar translucidă, de culoare azurie mai mult sau mai puţin intensă. În spărtură prezintă un aspect gras ca de ceară. Cea mai apreciată şi mai valoroasă varietate de turcoază este de un azuriu-verzui specific, uniform, o culoare care de altfel, se şi numeşte turcoaz,  după numele acestei geme. 

Cel mai adesea însă agregatele de turcoază sunt străbătute de venaturi de alte minerale, ca de exemplu limonit şi care formează uneori un desen specific asemenea unei reţele Este aşa numita turcoază matrix. În lumină ultravioletă turcoaza prezintă o fluorescenţă mai mult sau mai puţin intensă, galbenă-verzui, albastră sau verde, în funcţie de locul de provenienţă.

 

Turcoazele  în  culori mai deschise, palide, sunt  în mare parte colorate artificial, cu albastru de Prusia. De asemenea, în scopul intensificării culorii lor naturale şi stabilizării, unele eşantioane mai friabile, sunt adesea impregnate cu uleiuri, ceară, parafină sau materiale plastice, lucru uşor de depistat.

 

Turcoaza se prelucrează cu uşurinţă şi prinde un luciu foarte frumos. 

Fiind o piatră foarte plăcută la vedere şi eşantioanele de foarte bună calitate rare, turcoaza este nu numai vopsită ci şi substituită (falsificată) cu sticlă sau porţelan de aceeaşi culoare şi fildeş vopsit.Turcoaza mai este imitată  cu pulbere de turcoază naturală presată şi impregnată cu material plastic. Turcoaza mai este falsificată pe scară foarte mare, cu un mineral din grupa carbonaţilor, poros, de culoare albă howlit, colorat la rândul său artificial. În acelaşi scop, mai este folosit şi un alt mineral, magnezitul. Aceste falsuri sunt uşor de depistat prin analiză spectrală. În ultima vreme turcoaza se produce şi sintetic. 

Turcoaza poate fi confundată cu un mineral, mult mai puţin valoros, numit Prosopit, o fluorură bazică de calciu şi aluminiu, cu formula chimică [CaAl2 (F,OH) 2]

Prosopitul are duritatea mai mică decât a turcoazei, de 4,5. G.Sp. este 2,88 iar I.R. se situează în jur de 1,50. În ultima vreme turcoaza este produsă şi prin sinteză.

Această piatră, cu o tradiţie milenară, este întrebuinţată fiind tăiată sub formă de caboşon, iar eşantioanele de dimensiuni mai mari sunt transformate de artizani iscusiţi, în special din Orient, în statuete şi alte obiecte decorative de valoare. Amintim aici că la unele piese de mobilier, aparţinând stilului Bidermeyer, turcoaza a fost utilizată pentru încrustaţii (intarsii).

 

Turcoaza trebuie ferită de foc !  Încălzită, pe la 250º C,  devine verzui,  chiar neagră şi se sfărâmă uşor. 

Este sensibilă şi la acizi!

Sub acţiunea luminii, a săpunului, a transpiraţiei, a parfumurilor şi a  altor cosmeticale, se mătuieşte, îşi pierde culoarea caracteristică, căpătând o tentă  verzuie, neplăcută!

 

Din cele de mai sus a derivat şi credinţa că această piatră ”îşi schimbă culoarea după starea celui ce-o poartă “. Acest lucru este în mare măsură adevărat, întrucât turcoaza este sensibilă la transpiraţie.  Poate reveni însă la culoarea iniţială printr-un tratament special.

 

Turcoaza  poate fi confundată cu turcoaza sintetică, prosopitul, howlit-ul  şi magnezitul colorat artificial şi cu imitaţiile din praf de turcoază naturală compactat, porţelan, sticlă şi plastic.

 

L A P I S  L A Z U L I (LAZURITUL)

Sistem de cristalizare: Cubic, cristalele sunt rare; se găseşte  sub formă de agregate

Compoziţia chimică:   silicat  bazic de aluminiu şi sodiu ce  conţine şi sulf, clor şi cantităţi  variabile de pirită şi calcit 

Formula chimică:   (Na,Ca)7-8(Al,Si)12O24[(SO4),Cl2,(OH)2]

Duritatea:  5-6 

Greutatea specifică:  2,4 - 3,9

Indice de refracţie:  1,50

Pleocroism:  absent             

Culoare: albastru ultramarin, indigo

 

Denumirea acestei pietre vine de la persanul “lazhward”, cu înţelesul de albastru. De aici a fost prelucrat în latină  cu numele pe care îl poartă şi astăzi şi care înseamnă piatră albastră.

În eşantioanele de cea mai bună calitate albastrul este distribuit uniform, deşi majoritatea eşantioanelor sunt pătate cu alb şi puncte strălucitoare de pirită amintind de un cer înstelat cu nori albi. Tocmai în culoarea sa albastră omul a văzut o sursă de frumuseţe cu peste 6000 de ani în urmă. Sulful este elementul chimic care conferă acestei geme culoarea albastră.

Timp de secole, singura sursă de lapislazuli a fost Sar-e-Sang, o vale retrasă, situată într-o zonă muntoasă din Badakhshtan, în Afganistan. De aici materialul brut ajungea în Egiptul antic şi în Sumer (Irak ), iar mai târziu era purtat de neguţători, până în Europa.

Lapislazuli este folosit ca piatră de podoabă tăiat în caboşon, plăcuţe, sub formă de lacrimă sau sfere. Lapislazuli a slujit  şi ca material ornamental în mozaicuri, coloane etc. În Evul Mediu şi până mai târziu, lapislazuli era pisat în vederea obţinerii preţiosului ultramarin, folosit în pictura murală sau a miniaturilor din manuscrise.Există păreri că celebrul pigment albastru folosit la pictarea bisericii de la Voroneţ, cunoscut şi sub numele de “albastru de Voroneţ” ar avea aceeaşi sursă. 

În timpul războiului din Afganistan, lapislazuli a constituit pentru mujahedini unul dintre puţinele moduri de a obţine preţioasele devize necesare procurării armelor, cu care luptau împotriva regimului comunist de la Kabul şi a trupelor sovietice invadatoare. 

Lapislazuli este un agregat de mai multe minerale, dintre care cele mai importante sunt: lazuritul, sodalitul, haüynul şi noseanul, calcitul şi pirita. Din acest motiv mulţi specialişti consideră, pe bună dreptate, lapislazuli rocă nu mineral.

În lumină ultravioletă unele eşantioane de  lapislazuli prezintă o puternică fluorescenţă albicioasă.

Lapislazuli se fabrică în prezent prin sinteză. Este ultramarinul sau albăstreala de rufe, larg utilizat ca pigment albastru.   

Lapislazuli este o piatră sensibilă; trebuie ferită de căldură, şocuri mecanice, acizi şi baze.

 

Datorită cererii excesive actualmente, lapislazuli a devenit o piatră mai rară. În vederea satisfacerii cererii crescute au apărut pe piaţă şi unele pietre de imitaţie, produse de sinteză, ca şi unele minerale comune, colorate artificial, ca de exemplu jasp colorat cu albastru de Prusia. Acestea pot fi descoperite prin metodele clasice, deja amintite: stabilirea Gr.Sp., măsurarea I.R., observaţii spectroscopice etc.

 

Lapislazuli trebuie ferit de materii grase, cosmetice, acizi inclusiv oţet  precum şi de alcool. 

Curăţarea la ultrasunete este considerată  o operaţiune riscantă. La nevoie, se spală doar cu apă călduţă şi săpun.

 

 

S O D A L I T U L 

Sistem de cristalizare: Cubic; rombododecaedric, cristalele sunt rare, se găseşte sub formă de 

Compoziţia chimică:   silicat bazic de aluminiu şi sodiu ce  conţine sulf şi clor

Formula chimică:        Na8Cl2(Al6Si6O24

Duritatea:  5,5-6 

Greutatea specifică:   2,13 – 2,29

Indice de refracţie:  1,48

Pleocroism:   absent 

Culoare:   albastru, albastru–gri, albastru-violanceu

 

Destul de asemănător ca aspect cu lapislazuli cu care adesea este confundat, sodalitul este o gemă a cărei denumire vine de la unul dintre elementele chimice importante ce intră în alcătuirea sa şi anume sodiul. Sodalitul se găseşte sub formă de agregate compacte, de culoare albastră de diferite nuanţe, străbătute de vene de culoare albicioasă. Uneori sodalitul poate prezenta şi incluziuni de pirită, ca şi lapislazuli. 

G.Sp. poate da cele mai sigure indicii asupra identităţii acestei geme şi o diferenţiază faţă de altele asemănătoare. Deasemenea, sodalitul poate fi uşor diferenţiat după urma lăsată pe o placă de porţelan nesmălţuit: lapislazuli lasă o urmă albastră, pe când sodalitul, albă.

Sodalitul este opac, rar translucid. În ultraviolet sodalitul prezintă o puternică fluorescenţă portocalie. 

Sodalitul se foloseşte ca piatră decorativă şi de ornament. Pentru  bijuterie se prelucrează ca şi lapislazuli şi are aceleaşi întrebuinţări. Apare sporadic şi în România, în unele roci bazice, amestecat cu alte minerale, printre care nefelin şi sienit în masivul Ditrău. 

Sodalitul trebuie ferit de acizi, temperatură  ridicată şi baia de    ultrasunete!

 

 

G R U P A  FELDSPATILOR

Feldspaţii sunt foarte răspândiţi în natură, constituind circa 50% din alcătuirea scoarţei terestre. Acest lucru se reflectă în însăşi denumirea lor, care este de origine germană, de la feld = câmp şi spat care înseamnă mineral. Dacă majoritatea feldspaţilor o constituie  minerale banale, ce nu par a avea nimic spectaculos, puţine au însă calităţi estetice remarcabile, ce le-au făcut să fie deosebit de apreciate. Frumuseţea lor constă pe de o parte din efectele luminoase produse de structura lor cristalină, iar pe de alta, din culorile lor fine, pastelate. 

Din punct de vedere chimic, feldspaţii sunt silicaţi de calciu, aluminiu şi sodiu sau potasiu. Ei apar foarte rar în stare pură formând două grupe distincte şi anume: feldspaţii alcalini de sodiu şi potasiu şi feldspaţii plazioclazici de sodiu şi calciu.Formula chimică generală a feldspaţilor este X(Al,Si)4O8, în care X poate fi sodiu, potasiu, calciu sau bariu. Deci fiecare dintre aceştia poate avea o compoziţie asemănătoare şi totuşi diferită, prin înlocuirea unuia sau altuia dintre elementele chimice constitutive de bază. De cele mai multe ori aceşti feldspaţi sunt amestecaţi şi concrescuţi în interiorul unuia şi aceluiaşi cristal. Acesta este şi unul dintre motivele care fac ca  lumina ce străbate un asemenea cristal să sufere unele modificări, ce se manifestă ca luciu sidefos, irizaţii etc. La feldspaţii plagioclazici sodiul şi potasiul se înlocuiesc reciproc, la fel calciul poate înlocui bariul şi invers.

 

 

 

P I A T R A   L U N I I

Sistem de cristalizare: Monoclinic, prismatic

Compoziţia chimică:   silicat de aluminiu şi potasiu        

Formula chimică:        KAlSi3O8

Duritatea:                    6 – 6,6

Greutatea specifică:    2,56 – 2,62

Indice de refracţie:      1,520-1,525

Culoare:        incolor, gri, alb, alb–gălbui, cu  irizaţii bleu, albastru 

 

Piatra Lunii este cea mai importantă varietate de feldspat din punct de vedere gemologic. Piatra Lunii îşi datorează numele reflexelor sale fine, argintii-albăstrui, care amintesc de cele ale astrului nopţii şi sunt cauzate de difracţia luminii produsă de structura sa fin lamelară. Din punct de vedere chimic este silicat dublu de aluminiu şi potasiu. Cristalizează în sistemul monoclinic, prismatic. De obicei piatra lunii este incoloră sau cenuşie, gălbui cu reflexe albăstrui, translucidă sau semitransparentă.

Piatra Lunii apare în podoabele Antichităţii Romane, în jurul anului 100 d.Chr., iar în Orient mai devreme.

Caracteristicile din punct de vedere gemologic ale pietrei lunii sunt următoarele: G.Sp. este 2,56-2,62, duritatea 6 până la 6,5 iar I.R. este 1,520-1,525. În lumină ultravioletă piatra lunii  prezintă o foarte slabă fluorescenţă albăstruie. 

Cele mai frumoase eşantioane de Piatra lunii provin din India, Śri -Lanka din provinciile, Dumbara şi Kandy, apoi din Australia  şi Groenlanda.

Piatra lunii este tăiată de către meşteşugarii iscusiţi sub formă de caboşon. Unele eşantioane pot prezenta efectul de ochi de pisică.sau de asterism. Adesea Piatra lunii este imitată cu paste de sticlă sau cu spinel sintetic şi cu cristalul de stâncă tratat termic.

 

Piatra lunii este o piatră mai puţin dură, motiv pentru care trebuie manevrată cu grijă. Se spală numai cu apă caldă şi săpun.

 Amazonitul sau “piatra amazoanelor” îşi trage numele de la fluviul Amazon din America de Sud. El este un feldspat potasic cu următoarea formulă chimică: KAlSi3O8. Cristalizează sub formă de prisme, în sistemul monoclinic. G.Sp.este 2,56-2,58 iar duritatea 6-6,5. Amazonitul este de culoare verzui sau verde-albăstrui, opac până la translucid. I.R. este 1,522-1,530. În lumină ultravioletă prezintă o slabă fluorescenţă.

Cunoscut încă din Antichitate de către Egipteni, ca şi de  Asirieni şi Evrei, amazonitul era folosit pentru sculptarea amuletelor. Şi astăzi amazonitul este folosit ca piatră de podoabă, tăiat sub formă de caboşon, plăcuţe, mărgele etc. dar şi pentru  mici sculpturi şi vaze.

 

 Peristeritul  Denumirea acestei pietre rare şi neobişnuite, de culoare albă, brun-gălbuie sau incoloră, vine din grecescul peristerio, care înseamnă porumbel, ca o aluzie la jocul de culori al penelor de pe guşa porumbelului, asemănător cu cel al acestei pietre. Este varietatea nobilă de albit, iar din punct de vedere chimic este un silicat triplu de aluminiu şi sodiu: NaAlSi3O8. G.Sp. este 2,3 iar duritatea 6. În ultravioletul cu lungimea de undă de 366 nm, prezintă o splendidă fluorescenţă albă, iar la Roentgen are fluorescenţă verde, care persistă şi după ce emisiunea a încetat (fosforescenţă).

La fel ca majoritatea gemelor din grupul feldspaţilor, peristeritul se şlefuieşte sub formă de caboşon. Eşantioanele remarcabile de peristerit provin de la Dumbara, Śri-Lanka.

 

 Labradoritul Această piatră a fost “descoperită” de nişte misionari din Moravia, în anul 1770, în Peninsula Labrador. Cu toate acestea, era cunoscută şi utilizată de către vechii algonkieni, populaţia aborigenă din actualul stat Maine, SUA, cu cel puţin 700 de ani înainte.

Caracteristica cea mai pregnantă a labradoritului de bună calitate constă în luciul său sidefos, irizaţiile sale metalice caracteristice, fenomen numit chiar de către unii mineralogi, labradorescenţă. Această proprietate poate fi pusă însă în evidenţă mai ales prin tăiere şi şlefuire. 

Cele mai frumoase eşantioane de labradorit se găsesc în Canada în Peninsula Labrador, Terra Nova, Madagascar şi Rusia. Din Finlanda se exploatează o varietate de labradorit cu calităţi estetice deosebite, numită spectrolit, de la latinescul  spectrum care înseamnă spectru, ca aluzie la jocul său spectaculos de culori. 

Labradoritul, tăiat sub formă de plăci, este mult folosit ca piatră ornamentală în construcţii, placarea clădirilor în special a băncilor, magazinelor de lux, cât şi a monumentelor funerare etc. Eşantioanele cu jocuri de culori deosebite, tăiate în caboşon sunt folosite ca piatră de podoabă dar şi la confecţionarea unor obiecte decorative.

 

C H I H L I M B A R U L

Sistem de cristalizare               

Compoziţia chimică:    răşini + acid succinic

Formula chimică:     aprox. C10H16O

Duritatea:    2-2,5 

Greutatea specifică:   1,05– 1,3 max. 1,30

Indice de refracţie:     ≈ 1,54 

Culoare:    galben în diferite nuanţe,   roşu, alb, verde, albastru 

 

Denumirea de chihlimbar, cu mai multe variante, chilimbar, chelimbar etc. a pătruns în limba română prin intermediul limbii turce, unde a venit din persanul keh  ruba =  “fură paie”.

Proprietatea chihlimbarului de a se electriza prin frecare, este cunoscută de multă vreme. Grecii denumeau chihlimbarul pe care îl importau din ţările aflate la Marea Baltică elektron. De aici mai târziu şi cuvântul electricitate.

Romanii denumeau chihlimbarul succin şi erau convinşi că acesta ar fi fost “urină de rîs solidificată”- lyncurium. Chihlimbarul a fost cunoscut nu numai grecilor şi romanilor sau fenicienilor ci şi altor popoare, încă din preistorie, inclusiv celor de pe teritoriul României.  

În Estonia au fost scoase la iveală mărgele, pandantive şi butoni de chihlimbar, datând din anul 2600 î.Chr. Cu 3000 de ani în urmă navigatorii fenicieni făceau comerţ cu chihlimbar de Baltica în tot bazinul Mării Mediterane.

Chihlimbarul este o răşină fosilă, produsă de anumite specii de plante, mai cu seamă conifere, în urmă cu milioane de ani. Dintre acestea cea mai importantă este Pinus succinifera Conv, existent în Europa, în urmă cu 30-50 milioane de ani, în Eocen, la începutul Cuaternarului. Cu toate acestea, a fost găsit chihlimbar cu  mult mai vechi, datând de circa 120 milioane de ani, din perioada Cretacică a erei Mezozoice. În Republica Dominicană, a fost găsit şi se exploatează, un chihlimbar produs de o plantă leguminoasă (înrudită cu fasolea şi salcâmul).

Chihlimbarul are o importanţă deosebită pentru paleontologi, reprezentând o adevărată “mină de aur” pentru cercetători, care descoperă mereu, alte şi alte specii necunoscute, ce au trăit cu zeci de milioane de ani în urmă. În el au fost găsite nenumărate organisme fosilizate, de plante şi animale: spori, seminţe, flori, melci tereştri, păianjeni, scorpioni, broaşte, şopârle, pene de păsări etc. dar mai ales felurite insecte, perfect conservate.

Din punct de vedere chimic, chihlimbarul este un amestec de hidrocarburi diverse, cu formula brută C10H16O. Este foarte uşor (G.Sp.1,05-1,09), încât pluteşte pe o soluţie concentrată de sare, proprietate utilizată uneori la exploatarea sa, dar mai ales serveşte la identificarea sa în raport cu unele imitaţii.

Deşi duritatea chihlimbarului nu este mai mare de 2-2,5, el este suficient de rezistent, pentru a fi sculptat şi perforat, iar prin şlefuire capătă un lustru frumos şi durabil.

În lumină ultravioletă chihlimbarul capătă o fluorescenţă galbenă, verde sau albastră, iar unele eşantioane sunt puternic fluorescente  chiar şi în lumina de zi, mai ales cele scoase de curând din pământ.

La temperatura de circa 150oC chihlimbarul se înmoaie iar la 280- 350 o C se topeşte. Aprins  arde cu  flacără şi fum negru, mirosind plăcut, a răşină.

Chihlimbarul obţinut prin topirea şi presarea la 3000 atm. a unor bucăţi mici sau a prafului  de chihlimbar, poartă denumirea de ambroid.

Studiat la microscop, sau cu ajutorol polariscopului, se poate observa că ambroidul prezintă  linii de curgere specifice.

Chihlimbarul este înlocuit cu diverse răşini recente, produse de diferite plante exotice, între care amintim copalul, kauri şi damarul. El mai este imitat şi cu anumite mase plastice: celuloid, galalit, polistiren, răşini vinilice etc. 

Frecat  cu o bucată de postav, chihlimbarul răspândeşte un miros plăcut de răşină, pe când materialele plastice nu.

O metodă mai recentă constă din inclavarea unor bucăţele de numai câţiva mm de chihlimbar într-o răşină epoxidică de culoare gălbuie. Materialul obţinut seamănă foarte bine cu chihlimbarul veritabil, dar poate fi uşor depistat. Pentru decelarea unora din  falsuri o lampă de ultraviolete poate fi foarte utilă.

În Europa, chihlimbar se găseşte pe ţărmurile Mării Baltice, sub formă de bucăţi, uneori destul de mari, de peste 10 kg. Sporadic chihlimbar se mai găseşte în Sicilia, iar în România în judeţele Buzău, Neamţ şi Vâlcea. Chihlimbarul din România a fost descris pentru ştiinţă în 1895 de Prof. Constantin Istrate şi este cunoscut şi apreciat în întreaga lume sub numele de rumanit. 

Constantin Munteanu - Murgoci i-a dedicat un studiu monografic valabil şi astăzi. Chihlimbarul din România era vestit de multă vreme, de la Viena până la Istanbul, unde era folosit la confecţionarea portţigaretelor, a butonilor etc. dar mai ales a ciubucelor pentru narghilele şi lulele.

Cele mai valoroase eşantioane de chihlimbar sunt cele lipsite de spărturi, transparente şi care eventual conţin insecte sau alte vieţuitoare  prinse în el.

Chihlimbarul poate fi confundat cu unele răşini actuale (copal, damar şi kauri)  şi mase plastice, în special celuloid şi răşini sintetice.

Chihlimbarul trebuie  ferit de temperaturi ridicate,  flacără, solvenţi organici (alcool, acetonă) parfumuri şi alte cosmetice. Se curăţă doar  cu apă călduţă şi săpun.

 

Bibliografie: Pietre pretioase, fine, ornalentale, perle - Mircea-Dragomir Andrei, Karl Heinz - editura IPUNCT - Bucuresti 1999